Bunica:
— Las-o, n-a ostenit… Ea şi i-a născut, ea să şi-i crească.
De ce i-a murit bărbatul?
— Nu l-am omorât eu, mamă…
— Nu l-ai omorât tu!… Caută-ţi altul. Ce stai piatră pe capul nostru…
12
— Caută-ţi alt bărbat, dadă, se amestecă în vorbăDumitrache, năvlegul.
Are mustăţi roşcovane pe buză Dumitrache, şi nas mare, vulturesc. Are ochi galbeni de şarpe.
— Râde satul de mine, mamă. Abia mi-am înmormântat omul…
— Şi dacă râde, ce? Îţi cade conciul? Gura lumii, slobodă, numai pământul o astupă.
— Numai pământul o astupă… îngână mama.
— Să-ţi cauţi om, dadă. Vreau să mă însor şi n-avem loc în casă.
— Ei da, vreau să-mi însor băiatul şi n-avem loc în casă
pentru tine şi pentru copiii lui Ochian…
— Sunt copiii mei, mamă.
— Ba sunt ai lui Ochian. Dacă ştia că o să moară, nu trebuia să te lase să ai copii.
— Nu ştia c-o să moară, mamă. Niciun om nu ştie când o să moară. Parcă tu ştii când o să mori?
— Eu ştiu. Noi suntem oameni sănătoşi, vânjoşi. O să
mor când oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta…
— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!…
Biciuită întruna cu limba de bunica, mama şi-a înfăşurat copiii în toate, i-a luat în braţe, a urcat dealul. Pe lângă
cimitir l-a urcat, pe unde e potecă, pe coasta cimitirului.
Cruci mici de lemn, noi, vechi, cu tulpina putredă, căzute peste mormintele copleşite de buruieni.Mergea, mergea…
Se mai oprea să se odihnească. Ar fi vrut să îngenunche –
ca boul când e prea încărcat carul şi drumul duce în urcuş
– ori să se aşeze jos, niţeluş, până mai prinde puteri. I s-au tăiat de tot picioarele. Cumsă se aşeze?! Ploua mărunt peste zăpada puţină, îngheţată. Poştalii mamei sunt grei, lunecă. Vântul îi bate fusta udă, i-o lipeşte de trup.
Tulpanul i-l udă. Îi udă ghiorocul…
13
— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!…
„Dacă aş muri acum – gândeşte – ar fi bine. Nimic nu mai ştii dacă mori. Nimic nu te mai doare”. Copiii scâncesc.
— Taci cu mama, taci cu mama!…
Coadele galbene, lungi până la şolduri, ochii limpezi, adânci. A urcat dealul, a trecut câmpul. Ploaie şi ceaţă.Nici ţipenie de om. Nici măcar ciori care să croncănească, să
cârâie. Au rămas în salcâmii din vale. Morţii au rămas sub cruci, sub ierburi, pe coastă… Nu-i părea rău după bărbatul mort, nu-l iubise. Nici nu-l plăcuse. Îl luase fiindcă-i spusese bunica să-l ia.
Coboară poteca. Are doi fraţi în satul care se vede, oameni cu stare, negustori. La care să se ducă? Fraţii s-au gâlcevit.
Muierile i-au îndemnat să se ciorovăiască.Cel mai mare, Lisandru, e bolnav de piept. Nevastă-sa, femeie de la oraş, târomeşte şi ea. Le-a rămas un copil,Iancu, uscat, slăbănog, ligav şi lingav, parcă ar mânca cenuşă, nu prinde carne pe el. Le hârâie tusea-n piept la toţi. Rău Lisandru, rea nevastă-sa. Totuşi, parcă e mai bun Lisandru decât Tone. Acela are trei copii, trei fete, şi-n fiecare primăvară, cu burta la gură, nevastă-sa, Finica, stă gata să nască. Iad casa lui Tone.
Femeia ţipă să fie dusă la oraş, nu-i place la ţară, nu e-nvăţată să trăiască la ţară. Ce să facă Tone la oraş? N-a adunat încă destui bani să poată deschide prăvălie la târg…
— Bună ziua, nene Lisandre…
— Bună…
— Nu pot să mai trăiesc cu mama. Am venit să rămân câteva zile la tine. Nu multe. O să-mi caut un rost…
— Să-ţi cauţi!… De ce nu te-ai dus la Tone?…
