Mătuşa Uţupăr râde, clipeşte des ochii, ca şi cum ar vrea să oprească un început de lăcrimare…

S-a luminat de ziuă, n-a răsărit încă soarele. Lunecă

acelaşi vânt de aseară, clatină salcâmii, duzii, plopul. Pe cer se frământă norii goniţi spre apus. Câteva găini ciugulesc în bătătură. Câteva numai.

Satul s-a trezit. Se aud mugete de boi. Cumpăna fântânii urcă şi coboară, coboară şi urcă.

Femeia se uită în jur. Se uită întruna. Pe palma asta de pământ, cu omul ăsta lângă care şi-a petrecut întâia oară

noaptea între salcâmii aceştia ghimpoşi, între gardurile 21

acestea, între femeile acestea care vin înainte de răsăritul soarelui la fântână, lipăind cu tălpi goale pământul îngheţat al uliţelor, aici va trăi… Va trăi! Cât? Nimeni nu ştie cât va trăi… Asta e legea lumii, să nu ştie nimeni cât îşi va purta umbra legată de picioare, pe pământ…

— Dacă-ţi place, Darie…

— Cum să nu-mi placă?!…

Mătuşa Uţupăr nici nu s-a mişcat de lângă sobă. Ca moara îi turuie gura. Îi privesc dintele căzut peste buză, cum se dă

huţa. De câte ori intră în odaie tata, femeile nici nu-l bagă în seamă. Intră, iese. Se duce după ale lui. Acum nici pe mine nu mă mai bagă cineva în seamă.

În sfârşit, mătuşa Uţupăr a ostenit. Uite, vorbeşte mama, limpede, cu linişte. Întâmplările pe care le spune au avut loc demult, când era ea tânără. I s-au încreţit uşor obrajii lângă

ochi. Are zbârcituri mărunte pe frunte. Mama pare frumoasă

numai când râde. Râde atât de rar! Toţi oamenii din jur râd rar. Îi văd de obicei încruntaţi, cu feţele întunecate. Au feţele întunecate şi toamna când plouă, şi primăvara când se topesc şi după ce se topesc zăpezile şi iarba zbucneşte din adâncuri, scoţând colţi verzi pe acolo pe unde mai înainte pământul fusese negru smoală. Rămân încruntaţi, întunecaţi oamenii şi vara, când dau în pârg cireşele. Rămân încruntaţi şi întunecaţi şi atunci când se coace grâul pe câmpuri şi când, de la o margine a zării la alta, o mare galbenă, dungată

cu verde, primeşte, din zori şi până în amurg, ploaia luminii.

— Darie, spui tu drept? Îţi aduci tu bine aminte? Nu cumva anii care te despart de acele timpuri au pus între ochii tăi şi trecut o pânză cenuşie? Nu cumva, peste cele ce povesteşti, arunci pulberea tristeţii tale? Ia aminte…

— Ştiu bine cât a trecut de atunci. Nimic n-am uitat, îmi aduc aminte de fiecare fir de iarbă pe care l-am rupt spre a-mi împleti pe deget un inel. Îmi aduc aminte de fiecare fir de 22

păpădie, al cărui moţ l-am retezat cu nuiaua, în joacă. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins şi de culorile vii şi minunate pe care le-am şters, în glumă, de pe aripile lor.

Îmi aduc aminte urmele de bou din care am băut apa ploii în câmp. Îmi aduc aminte de fiecare vis pe care l-am visat în somn şi de fiecare vis pe care l-am visat treaz, cu ochii deschişi. Îmi aduc aminte de fiecare bucătură pe care am băgat-o în gură şi de fiecare zi în care am flămânzit. Îmi aduc aminte de fiecaresunet pe care l-am auzit, de fiecare cântec care a răsunat şi a plâns în mine, de fiecare pumn pe care atunci, ori mai târziu, l-am primit în ceafă, în coaste, în obraz. Nimic din anii aceia n-a murit în mine. Au murit multe din cele văzute, auzite, trăite mai târziu. Dar cum să uit pe mama şi pe tata? Cum să uit pe fraţii şi surorile mele? Cum să uit neamurile noastre, şi megieşii noştri, şi satul? Cum să uit plopul, şi duzii, şi salcâmii, şi corcoduşii? Cum să uit chipurile şi faptele oamenilor? Nu.

Nimic n-am uitat.

— Am avut mare necaz cu Gheorghe. Acum e plecat de-acasă. Învaţă carte. O să se facă popă. E bun de carte.L-am iubit ca pe toţi ceilalţi copii ai mei. Niciodată nu mi-a spus mamă. Niciodată n-a primit ceva din mâna mea.

Totdeauna m-a privit cu duşmănie. Ori de câte ori ne aflam numai noi doi, se scălâmbăia la mine, mă suduia.Nu m-am plâns omului meu. L-ar fi bătut, poate, şi mie nu mi-ar fi plăcut să văd cum îl bate. Cu Leana am avut şi mai mare necaz. I-am spus omului să se ducă s-o aducă.S-a dus. A lui Gigoi n-a vrut să i-o dea îndărăt. În prima zi, când venisem aici, n-am ieşit din arie. Priveam cum femeile din vecini mă pândeau. Stăteau ca gaiţele, căţărate pe garduri.

Numai ochi, să vadă ce fac. Numai urechi, să audă ce vorbesc. Ce aveau de văzut? De auzit? Am măturat aria, am stropit-o, am dat foc gunoiului, am aruncat boabe 23

păsărilor, mi-am spălat copiii, am gătit bărbatului mâncare.

Ele tot aşteptau să se întâmple ceva. Niciodată n-am ştiut ce anume aşteptau ele să se întâmple în ziua aceea. Şuşoteau, iscodeau. Întorceam capul la ele, se uitau în pământ. Spre seară a venit la mine cumnată-mea, nevasta lui Voicu, unul din fraţii mai mari ai bărbatului meu. Locuieşte alături.

Atunci, ca şi acum, între casa noastră şi a lor, între aria noastră şi a lor, gardul de uluci.

— Tu eşti noua nevastă a lui Tudor?

— Eu sunt.

— Ai doi copii!

— Doi am.

— Şi Tudor are doi.

— Ştiu.

— Crezi că o să duci casă bună cu el?

— Cred.

— Eu nu cred că ai să poţi vieţui în casa asta.

— De ce?

— E om rău Tudor.

— De ce e rău?

— Ai s-o afli singură mai târziu.

— Când o să aflu asta o să văd ce e de făcut. Deocamdată

n-am aflat-o.

— Ţi-o spun eu.

M-a luat repede, să mă sperie. Asta m-a îndârjit. Am poftit-o să stea jos. N-a vrut să stea.

— Îţi spun că n-ai să prinzi rădăcini aici. Noi nu vrem să

rămâi aici.

— Care voi?

— Noi, rubedeniile lui Tudor.

— Şi ce aveţi voi cu casa mea?

S-a oţărât cumnată-mea:

— Casa ta? Asta nu e casa ta. E casa lui Tudor şi a copiilor lui de la nevasta dintâi. Tu eşti nevasta de-a doua. Tu eşti 24