— Când o duci la tine, Tudore?
— Astă-seară, cumnate Tone.
— Astă-seară, nene…
— Mergeţi sănătoşi!
Tata o ia în braţe pe Evanghelina. Mama îl ia în braţe pe Ion. Din casa unchiului Tone ies în şosea. Pornesc unul lângă altul, în susul satului.
Seara. S-a lăsat întunericul. Bate uşor vântul. Aduce în sat vântul miros proaspăt de câmpuri trezite din amorţeală.
Copiilor le-au căzut capetele pe umerii părinţilor.Au adormit…
Focul de tor arde mocnit. Pe un maldăr de paie, picotă, alături, încercând să se încălzească, băiatul pistruiat şi cârn.
Atârnă într-un cui lampa. Ochiul ei galben, parcă bolnav, clipeşte rar. Femeia intră cu bărbatul, deodată.Trec prin tindă şi pătrund în odaie. Bărbatul pipăie patul şi culcă puii de om adormiţi, unul lângă altul. Cu ţolul îi acoperă. Îşi apucă femeia de mâini, o trage lângă el, o îmbrăţişează, îi sărută obrazul. Buzele lui, aspre, plesnite de vânt. Mai aspru, obrazul muierii. Femeia îi pune mâna pe piept şi-l împinge uşor îndărăt.
16
— Parcă spuneai că ai doi copii, omule. Nu văd decât unul…
— Fata am dat-o de suflet. Era prea mică N-o puteam ţine.
— Cui?
— A luat-o o vecină s-o crească.
— Care vecină?
— A lui Gigoi…
— Să te duci s-aduci fata acasă.
— Poate, mâine.
Odaia,
îngheţată.
Vântul
scormone
şindrilele
acoperişului, întoarce fuioarele de fum cu vârful în jos, la risipeşte. Femeia se aşează lângă foc. Băiatul pistruiat şi cârn se trezeşte de-a binelea. Se uită lung la femeie, apoi sare în picioare şi, ca un bursuc speriat, se aciuiază lângă
taică-său.
— Cine e muierea asta?
— Maică-ta.
— Dă-o dracului! Asta nu e mama mea. Mama mea a murit. Au îngropat-o…
Scoate limba la femeie, o limbă groasă, vânătă…
Casa e aşezată în mijlocul ariei. În spatele casei – coşarul pentru vite, hambarul pentru ţinut bruma de grâu, când grâul are rod bun, pătulul de porumb, când se face porumbul, carul vechi şi, lângă car, legaţi de proţap, boii, molfăind paie uscate între dinţi. În fundul ariei, o pădure de salcâmi din mijlocul căreia se ridică, biruitor, un plop cu frunzele mereu neliniştite de parcă întruna îl bat apele curgătoare ale văzduhului. În faţa casei, doi duzi, câţiva corcoduşi, un nuc pe jumătate uscat şi, lângă uluci, o salcie plângătoare cu crengile acoperind o parte din drum.Sub salcie, fântână adâncă, cu ghizduri de lemn şi apă abia licărind în fund. La dreapta casei şi în faţa ei, 17
megieşii, dincolo de megieşi – satul întreg. La stânga, linia ferată de lângă care poteca începe să urce dealul. Din creasta dealului, mai departe, cât poţi prinde cu privirile, câmpuri, nesfârşite câmpuri, cocoşate ici-colo de măguri răzleţe, împunse pe alocuri de copaci bătrâni, rămaşi dintr-o pădure care a fost pe aci, odinioară de nestrăbătut – deliormanul, pădurea nebună, de ulmi, de plopi, de frasini, de stejari, pădurea cu smeurişuri, cu sălbăticiuni…
Oamenii, altădată, puţini, pe aci, pe lângă Dunăre.
LaTurnu, raia turcească. La Ruşi, lângă Vede, cetatea. Le venea turcilor chef de omor, de tâlhărit. Năvăleau başbuzucii după pradă. Satele, sâmburi de sate. Un pâlc de bordeie aici, altul hăt departe. Des de tot năvăleau, aprige, şi slugile stăpânirii după dări. Afumau, băteau, storceau, jupuiau –
plecau. În urmă lăsau vai şi amar. Cui să te plângi? Fugea în pădure cine putea, se ascundea, se hăinea…
Ca să aibă cu ce trăi, unii ieşeau la drumul mare cu ciomagul. Păduri, cât vezi cu ochii şi cât nu vezi cu ochii.Mămăliga de mei era temeiul mâncării, cu lapte, cu brânză.Vite multe, câmp puţin.
Moşu, ăl bătrân, Găbunea, povestea cum plecase o dată la târg, la Drăgăneşti. Singur plecase. După ce a trecut deUdup, a băgat de seamă că se ţinea unul, tot călare, cu pistoale la brâu, după el. Se oprea el să lase calul să pască, se oprea şi-ălălalt. Pornea el, pornea şi tâlharul. „Cu ăsta trebuie să termin, şi-a spus. Până nu mă apucă noaptea, trebuie s-o termin.” A urcat soarele-n amiază, a pogorât în chindie. S-a tras lângă un tufiş, călătorul. A-mpiedicat calul şi şi-a pregătit culcuş. A aşternut dulama şi a băgat sub ea un maldăr de iarbă. Căciula, la gulerul dulămii. Acăzut seara. În tufiş, părea că doarme un drumeţ trudit.El s-a pitit mai alături. Tâlharul s-a apropiat pe furiş. Adescărcat pistoalele în dulamă. S-a aplecat să-l cotrobăie pe mort.
18
Atunci moşu Găbunea l-a pocnit pe tâlhar cu sete în moalele capului. L-a lăsat lungit şi-a plecat fluierând mai departe… Scăpase cu viaţă. Asta a fost toamna. Primăvara a avut iar drum spre Drăgăneşti, la târg. S-a abătut pe la locul
cu
pricina.
