Hoitul
îl
mâncase
fiarele
pădurii.Rămăseseră oasele şi chimirul. L-a luat ca pe o văcălie de ciurel, pe ciomag. Zornăia chimirul, doldora de galbeni…
— De, măi, bani avea, şi nu puţini… Cine l-a pus să se ţină de mine, să mă omoare? Am luat chimirul, cu galbeni cu tot. Era un chimir lat, roşcat, nituit cu bani de aramă…
Deliormanul, pădurea nebună… S-a dus pădurea nebună…
Lângă
Adâncata,
îşi
aveau
bătrânii
prisăcile.Toamna se duceau, fumăreau stupii, storceau mierea din faguri, o aduceau la bordeie în putinici de stejar. Mâncau copiii mierea… Dacă mâncau multă, le curgea mierea pe buric…
— Şi nu mureau, mătuşă Uţupăr?
— Nu mureau…
— Apăi, eu nu cred că mierea le curgea pe buric…
— Ce să crezi?! Tu nu crezi nimic. Eşti ca Toma necredinciosul. Vrei să vezi totul, cu ochii tăi… Apăi, maică, să ştii, nimeni nu vede tot. Trebuie să mai şi crezi…
Te scalzi la gârlă, vara?
— Mă scald, mătuşă Uţupăr…
— Treci câteodată, pe zăgaz, dincolo, în luncă, la bulgari?
— Trec. Mă duc cu băieţii să furăm lubeniţe de la grădinari…
— Atunci, ai băgat de seamă că zăgazul de azi se prelungeşte printr-un zăgaz de pământ şi piatră până la dealul Poşarliei?
— Am băgat de seamă, că doar n-oi fi orb…
— Zăgazul era mai înalt şi mai lat altădată şi oprea 19
apele. De la un deal la altul se-ntindea balta cu stuh, cu păpuriş, cu sălcii pe margini. Oamenii din zece sate ridicaseră zăgazul. Muriseră sub bici bărbaţi, femei, copii.
Lao spărtură a zăgazului, lângă mal, şi-a făcut un turc moară şi-a lăsat slugă, morar să îngrijească pietrele, şi uiemaş să ia rumânilor uiumul. Venea stăpânul o dată la lună, din raia, după socoteli. Aducea avere mare moara. Nu mai era nicio altă moară pe aproape. Se plimba turcul, cu luntrea, pe apă. Doi rumâni trăgeau la vâsle. Tolănit pe perne de catifea, moi, sugea turcul din narghilea tutun. Îl legăna luntrea, îl adormea leagănul. S-a auzit că vin dinspre răsărit muscalii să-i poarte turcului cel mare rezbel, să-i scape de bir pe creştini. A adunat turcul nostru satele, cu sape, cu cazmale. Au spart rumânii zăgazul. S-a repezit apa şi-a lărgit spărtura. Cu mâna lui osmanlâul a aprins moara şi-a privit-o cum arde până în temelii. Apoi a dat bici calului şi-a plecat însoţit de argaţi. Erau creştini argaţii. După ce au urcat dealul, s-au înţeles din ochi argaţii, au sărit în spinarea turcului, l-au prăvălit la pământ, l-au ucis, i-au luat galbenii din brâu, să-l mănânce păsările cerului l-au lăsat. S-au întors în sat cu calul turcului de dârlogi. A doua zi au venit muscalii, mulţi ca iarba şi ca frunza. Au întins corturi în luncă, au rămas aici până toamna târziu. Jucau pe linia satului cu rumânii, chiuiau.Aveau chimire pline de ruble şi prinseseră a grăi limba noastră. Era printre ei un cazac – cine mai ştie cum l-o fi chemând – rumânii îi spuneau Geantă. A făcut prinsoare cu flăcăii că el intră de unul singur în oraş, la Turnu, cumpără un teanc de barişe pentru muierile din sat care-i plac lui şi se-ntoarce teafăr, nevătămat de păgâni. A încălecat. Satul, până la margine, după el, grămadă. Nu credeanimeni c-o să-l mai vadă, c-o să
izbutească să scape viu dintre turci. Unele muieri îl jeleau.
Asta a fost dimineaţa.S-a întors cazacul spre chindie. Numai spume, calul cazacului. A povestit oamenilor cum a petrecut 20
în raia. Înainte de a intra în târg, printre ostaşii de veghe, şi-a pus o manta turcească în spinare şi fes în cap. Nu l-a luat nimeni în seamă. A descălecat pe uliţa mare a târgului şi-a cumpărat tutun. A cumpărat pâine, barişe. Apoi a încălecat, a aruncat jos fesul şi mantaua. A scos sabia şi s-a repezit într-o ceată de soldaţi turci, care mergeau iavaş-iavaş pe uliţă.A zburat trei-patru capete cu sabia. Chiuia şi vorbea muscăleşte. Spaima a intrat în turcime. Prăvăliaşii au tras obloanele. Lumea a început a fugi. Cu toţii credeau că oraşul a fost cuprins pe neaşteptate de cazaci. Până să-şi dea turcii cu socoteala că în oraş nu se află decât un singur cazac, Geantă trecuse bariera în fuga calului, urca drumul prin pădure, spre Măgura de pază. Prinde orbul, scoate-i ochii!… De râs au rămas turcii… Cazacul arăta sabia plină de sânge. Arăta testemelele, barişele, cimberele.A doua zi multe femei purtau pe cap podoabe noi. Când s-a lăsat gerul, au plecat spre Dunăre muscalii, au cuprins cetatea, i-au alungat dincolo de apă pe necredincioşi, pentru totdeauna. Asta s-a întâmplat când era bunică-mea tânără, la câţiva ani după zaveră. Purtase şi bunică-mea testemel luat de muscali din cetate, după
alungarea turcilor…
Mătuşa Uţupăr râde, clipeşte des ochii, ca şi cum ar vrea să oprească un început de lăcrimare…
S-a luminat de ziuă, n-a răsărit încă soarele. Lunecă
acelaşi vânt de aseară, clatină salcâmii, duzii, plopul. Pe cer se frământă norii goniţi spre apus. Câteva găini ciugulesc în bătătură. Câteva numai.
Satul s-a trezit. Se aud mugete de boi. Cumpăna fântânii urcă şi coboară, coboară şi urcă.
Femeia se uită în jur. Se uită întruna. Pe palma asta de pământ, cu omul ăsta lângă care şi-a petrecut întâia oară
noaptea între salcâmii aceştia ghimpoşi, între gardurile 21
acestea, între femeile acestea care vin înainte de răsăritul soarelui la fântână, lipăind cu tălpi goale pământul îngheţat al uliţelor, aici va trăi… Va trăi! Cât? Nimeni nu ştie cât va trăi… Asta e legea lumii, să nu ştie nimeni cât îşi va purta umbra legată de picioare, pe pământ…
— Dacă-ţi place, Darie…
— Cum să nu-mi placă?!…
Mătuşa Uţupăr nici nu s-a mişcat de lângă sobă. Ca moara îi turuie gura. Îi privesc dintele căzut peste buză, cum se dă
