străină aici. O să te facem noi să simţi cât de străină eşti.

N-am mai spus nimic. A plecat. Peste puţin timp s-a întors. Venise cu altă faţă. Zâmbea.

— Să nu te superi, Mario. Parcă aşa am auzit că te cheamă, Maria.

— Aşa mă cheamă.

— Să nu te superi. Ni s-a sfârşit mălaiul. Dă-ne un găvan de mălai.

M-am ridicat şi i-am pus în poală două găvane de mălai.

— Nu te superi?

— Nu mă supăr. Se întâmplă între megieşi, dar între rubedenii…

Am crezut că n-am s-o mai văd, cel puţin în ziua aceea.Iar am văzut-o.

— Fiersei mămăliga. Nu-mi dai o coajă de ou? Pentru fiu-meu, pentru Vasile. E lingav la mâncare…

Găsisem într-o oală pe poliţă patru ouă. I le-am dat.

Adoua zi mi-a cerut făină şi o găină. A treia zi a venit şi, fără să mai ceară, şi-a luat singură mălai din sac şi untură.A patra zi mi-a prins din poiată o gâscă şi-a tăiat-o.

Noi mâncam fasole cu mămăligă. N-am zis nimic. Pe urmă,într-o seară, ieşind prin arie, l-am văzut pe fiu-său cum trecea peste gard, de la noi la ei, snopi de coceni. N-am mai putut răbda. Am aşteptat să-mi vie bărbatul şi i-am spus toate câte mi se întâmplaseră. L-am întrebat:

— De mult te mănâncă megieşii şi neamurile?

— De cine vorbeşti?

— De cumnată-mea, de Mitra, de Bâzărca…

Nu ştiu de ce, dintr-o dată, după ce-i spusesem Mitra, mi-a venit să-i zic Bâzărca. N-auzisem niciodată de la nimeni porecla asta. Mi s-a părut însă că aşa şi nu altfel ar trebui s-o cheme. Am poreclit-o Bâzărca. De atunci tot satul îi spune aşa. Şi bărbatu-meu şi cumnatul Voicu, când se supără, tot Bâzărca îi zic. Am limbă rea. Le cam 25

potrivesc.

— Şi înainte de a muri nevasta dintâi, le dădeam câte ceva.

E frate-meu mai mare. E cumnată-mea mai mare.I-am lăsat să ia ce vor din curtea şi casa mea.

— Şi de acum înainte ai să-i mai laşi?

— Parcă… nu i-aş mai lăsa…

Când a venit iar să ceară, am luat-o de umeri şi-am scos-o binişor afară. S-a uitat la mine mirată.

— Cutezi să mă înfrunţi?

— Cutez.

— O să fie rău de tine. N-ai să poţi trăi aici.

— Am să pot trăi. Am să mă apăr şi am să lovesc.

Am pus mâna pe furcă. Nu pe furca de adunat paiele.Pe furca de tors. Şi-a ridicat poalele şi-a rupt-o la fugă.După ce-a intrat la ea în arie, a început să urle cât o ţinea gura.

— Săriţi, săriţi, mă omoară nevasta lui Tudor!…

Am rămas pe prispă râzând. Cum să nu râzi de o asemenea minciună? S-au adunat femeile din vecini la poarta ei.

— Ia, spune-ne! Cum a fost, ghia?

— Păi, cum să fie?! M-am dus şi eu, ca o cumnată mai mare ce-i sunt, să văd ce face. A pus mâna pe furcă şi m-a dat afară. Dacă nu fugeam, îmi crăpa ţeasta. Am fugit. E

scorpie, nu muiere. Scorpie…

S-a apropiat de uluci şi-a început să mă ocărască. Iacă, eu nu mai auzisem asemenea sudalme. Am ascultat ce-am ascultat, apoi am intrat în casă şi mi-am văzut de treburi…Câţi ani or fi de atunci? Stai!… Sunt zece ani… Ba nu, sunt paisprezece ani de atunci. N-am mai schimbat cu ea o singură vorbă. Ne întâlnim la fântână!… Se uită la mine pe sub sprâncene, mormăie cuvinte de neînţeles, scuipă şi pleacă. Scuip şi eu şi-i întorc spatele. Nici fiu-său nu vine pe aici. S-a însurat cu Roşia – nu ne-a chemat la nuntă. I s-a născut primul copil lui Vasile – nu ne-a chemat la ponod.

26

Nici nu trebuia să ne cheme… Numai cumnatu-meu Voicu vine pe la noi câteodată. Pe furiş vine, după ce se lasă

întunericul. Asta mi s-a întâmplat cu cumnată-mea, cu Bâzărca… Cu Rimoanta altfel s-au petrecut lucrurile…

Mătuşa Uţupăr nechează şi-i văd până-n fundul gurii dinţii verzi, măselele putrede, rădăcina limbii. Are limba galbenă ca şofranul mătuşa Uţupăr.

— P-asta aşa o cheamă? Sau ai poreclit-o tu?

— Da de unde! O cheamă Păuna. Adică o chema. Şi ăşteia satul îi spune cum am poreclit-o eu. Ştii, nevasta dintâi a bărbatului meu era mai în vârstă decât el. Şi, după

câte am auzit, nu tocmai frumoasă. Aşezată însă şi de treabă. Când s-a însurat, bărbatu-meu avea şaptesprezece ani. Nevastă-sa era trecută de douăzeci şi cinci. L-au însurat de crud, că rămăsese pentru a şaptea oară socru-meu văduv, şi n-avea muiere în casă.

— De şapte ori a fost însurat socru-tău? Parcă ştiam de opt…

— Nu, de şapte ori a fost însurat şi de şapte ori a rămas văduv. Fiecare nevastă a născut cum se naşte întâiul copil, iar la al doilea copil, la naştere, fiecare a murit.Mureau femeile şi rămâneau sănătoşi copiii. Era nevoit să însoare iar. S-a însurat până l-au ajuns bătrâneţele.Bărbatu-meu, de la nevasta din urmă. Odată cu venirea lui pe lume, a murit maică-sa. L-au crescut surorile. Cea mai mică soră

s-a măritat – bărbatu-meu s-a însurat. Cu voie, fără voie, cine ştie! Nu l-a întrebat nimeni. Nu l-am întrebat nici eu.

Dar de, bărbat tânăr, cu nărav. Încă înainte de a-i muri nevasta, s-a mai uitat şi el, ca omu, la una, la alta. Au tăbărât pe el mai ales megieşele. Numai cocoşata lui Ban i-a scăpat… Ivănica, nevasta cocoşată a lui Iancu Ban!…

Parcă numai ea e cocoşată! E cocoşat, fără să aibă de fapt cocoaşă, şi bărbatu-său, Iancu Ban.Moş Radu Ban – a murit mai anii trecuţi, o fi putrezit până acum, că tot ce e 27

îngropat în pământ putrezeşte repede – nouă băieţi a avut şi nicio fată. Iancu i-a fost cel mai mic. A năvălit peste sat vărsatul, cum năvăleau pe vremuri păgânii din raia. Opt băieţi i-au murit lui RaduBan într-o iarnă. Curăţa zăpada la cimitir şi ducea o teleagă de paie. Făcea focul să dezgheţe pământul să poată săpa groapa. Săpa groapă mare, pentru doi, pentru trei…A rămas znamia asta de Iancu, peltic, gângav. Măcar unuldoi să-i fi scăpat din ceilalţi. Pleca Radu Ban cu carul cu bucate la Olt să macine meiul, grâul. Cu lunile aşteptau oamenii la Olt, să le vină rândul la moară.

Până se întorceau de la Olt, nu puteai să rabzi de foame.

Puneai meiul în râşniţă şi râşneai – o zi întreagă aplecat pe râşniţă, învârteai, învârteai, pentru o mămăligă… Din pricina râşniţii, Iancu Ban a rămas adus de spate… Nu-şi putea lua nevastă dreaptă ca bradul… Şi fata lor, ce fată, o arătare, onănăie pe nas când vorbeşte… Mă gândesc să-l însor pe fiu-meu, pe Ion, cu ea, când s-or face mari. Are pământ şi e copil singur la părinţi. Dacă n-ar fi venit vărsatul, în nouă

fişteici s-ar fi împărţit pământul lui Radu Ban. Aşa, a avut noroc Iancu. A rămas singur stăpân pe pământ, pe casă, pe acareturi, e chiabur… E bine să ai pământ şi să fii singură la părinţi. O vezi pe-a lui Gulie? Pe Măndica?Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. Cu cămaşa scrobită, cu bariş nou.