— Parcă zic eu să moară!… Dar odată tot o să

moarăDiţa. Tot omul moare odată şi-odată.

— Să moară după ce-om muri noi.

— Poate să moară şi mai înainte. O să-i vârâm o undrea în inimă după ce-o muri şi atunci n-o să se mai schimbe-n strigoaică.

— Dacă ăsta e leacul, să-i vârâm undreaua în inimă de pe acum…

Dada Evanghelina râde.

— Nu, nu acum, după ce-o muri.

Nu-mi place cum mănâncă mătuşa Uţupăr. Oasele acelea înşirate pe masă îmi dau greaţă. Ies şi îmbuc în 9

tindă, pe vatră. Nu-mi place nici Diţa. Ciorba i se prelinge printre dinţii de jos, pe bărbie.

După masă, de-a ciuciumişul ne jucăm prin odaie, cu Diţa.

Are şolduri groase Diţa şi picioarele ştiubeie, butuci.Sânii: desagi umflaţi, pietroşi. Mă ia ciuş, mă ţin de gâtul ei şi-o lovesc cu călcâiele în şolduri. O apuc de sfârcul ţâţelor –

chirăie şi-şi întoarce spre mine faţa lată, oacheşă, buza crăpată, de iepure. Mă dau jos din spinarea ei, pun mâinile la ochi, să n-o mai văd. Mă ascund după uşă.

— Ciuciumiş…

Praful, până-n grindă… Ne ia la goană mama.

— Mai ieşiţi afară, că ne-aţi împuiat urechile, necuraţilor…

Ies necuraţii afară. Aş ieşi, n-am ce încălţa. Îmi fac de joacă în pat, pe lângă lacră.

Mătuşa Uţupăr tăinuie cu mama. Are ea un vecin cu care se ţine, unul Laurenţ Piele. Cu Piele a plămădit-o peDiţa.

Păcatul a ieşit la iveală – semnul Diţei, buza de iepure… Piele îi dăruie peste gard, noaptea, saci cu mălai, cu făină. Îi cumpără barişe, cimbere, papuci. De la oraş, îi cumpără

daruri. Pe Diţa o s-o mărite cu un băiat dinOlogi, din spiţa lui Durie. Băiatul e mut, încolo e ca toţi oamenii… Piele o să-i dea fetei de zestre un ciopor de oi.Or să muncească, or să

ducă bună casă. Poate să le dea soarta şi copii. Unii muţi, unii cu buză de iepure, alţii zdraveni. Lumea e plină de fel de fel de oameni. Nu toţi sunt frumoşi. Vezi arbori înalţi, drepţi, stufoşi, rămuroşi, bogaţi, rotaţi, şi arbori chirciţi, pricăjiţi, noduroşi, buboşi.Pădurea rămâne pădure. Lumea rămâne lume. Soarele răsare şi trece cu lumina lui peste oameni şi peste dobitoace, peste câmpuri şi peste ape, apune şi a doua zi răsare iar, şi tot aşa mereu, mereu, până la sfârşit – când o fi să fie sfârşitul… O să fie odată şi sfârşitul. Mai e până

atunci…

Mătuşa Uţupăr stă în pat, greceşte, rezemată cu spinarea de soba de cărămizi. E caldă soba.

10

Pe Diţa o smotocesc băieţii din vecini, pe la paie.

Osmotoceşte şi frate-meu Ion, o smotocesc şi Avendrea şiDinică, prietenii lui frate-meu.

De câte ori vine pe la noi mătuşa Uţupăr, vin şi băieţii laie, gaie. Îi auzi:

— A venit a lui Uţupăr.

Îşi fac cu ochiul, se ling pe buze. Să fi mâncat miere…N-avem miere… N-au nici ei miere pe la casele lor. Miere au acriturile, şi chiaburii – alde Agana, alde Ulmaz, aldeNaidin. Nu numai miere au. Au de toate, cât le trebuie şi cât nu le trebuie.

Cei doi copii ai mamei de la bărbatul ei dintâi, Ion şiEvanghelina, s-au bolnăvit de pântec. Evanghelinei îi răsar dinţii. Plânge ziua, plânge noaptea. Îi ţine isonul Ion bâzâitul… Mama îi leagănă în poală, să-i ameţească, să-i amuţească, să-i adoarmă, să doarmă duşi, unşi, somnului supuşi. Nu-i adoarme. Îi ia în braţe pe amândoi – pentru braţele de copilandră ale mamei, plozii sunt grei, prea grei

– şi se plimbă cu ei prin casa bunicii. Dumitrache îşi trece vacul pe la vite, în coşar, bunicul pe la primărie, pe la cârciumă, pe la biserică.

Plouă câteodată, câteodată ninge, vântul fluieră prin pomii grădinii, prin sălciile de pe şanţuri, clatină perdeaua înaltă de plopi din fundul ariei. E îngheţat pârâul care taie în două ograda.

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!

Nu tace Evanghelina. Nu tace Ion. Scutecele mereu trebuiesc spălate, schimbate, uscate. Mama are ochi frumoşi, coade lungi, galbene ca ovăzul copt, mijloc subţire.Văduvă la şaptesprezece ani!…

— Taci cu mama, taci cu mama, taci cu mama!…

11

Bunica n-are corăbii, dar parcă i s-au înecat corăbiile, şlepurile, dubasurile. Plouă ori ninge în arie, în sat, în câmp.

Parcă i-ar ninge ori i-ar ploua bunicii în cerul gurii.E neagră

în cerul gurii bunica, cum negri sunt în cerul gurii câinii răi.

— Tu o spui, Darie? Şi tu eşti negru în cerul gurii…

— Şi dacă sunt…

Când fată Griva opt-nouă căţei, noi îi lăsăm să sugă o săptămână, până fac ochi. N-aţi ştiut? Abia la o săptămână

deschid căţeii ochii. Atunci îi punem într-un coş, îi ducem pe prispă, le deschidem gurile şi îi căutăm. Îi oprim pe cei care sunt negri în cerul gurii. Aceia, când vor creşte mari, vor lătra, vor muşca, vor păzi casa. Pe ceilalţi îi cărăm cu sacul dincolo de linia ferată, la şanţuri, şi-i omorâm cu bâtele.

Dacă nu ne trebuie!…

Griva se ţine după noi. O alungăm cu pietre, cu bulgări, o lovim cu piciorul în pântecul gol, dăulat. Plecăm.Griva dă

ocol şi ne pomenim că se întoarce pe furiş, cu puiendrii morţi în gură. Unul câte unul şi-i aduce în culcuş.

Altă muncă. Trebuie să-i îngropăm adânc. Griva-i caută, scormone pământul cu labele, urlă a pustiu, fioros, urlă la lună, dacă e lună, la stele, la nori, dacă sunt nori pe cer. Se potoleşte Griva…

— Taci cu mama, taci cu mama!…

Bunicului i se moaie inima de milă.

— Dă-mi-i să-i legăn eu, fată… Ai ostenit.

— N-am ostenit, taică.