7
Aadăugat turcul cu mustăţi lungi:
— Ştii că eu sunt Daud?
— Daud tâlharul? Nu ştiam. Aflu acum…
Se juca Zarinca, frământând crenguţa de salcie între degete.
— Şi tot nu ţi-e frică?
— Iacă, nu mi-e frică…
Era înaltă, subţire trestie, cu ochi verzi ca iarba câmpului.
A ridicat-o Daud în şa. Au şupurit cealmagii caii spre raia, spre Dunăre. Satul a plâns fetele înecate. Au astupat fântâna oamenii şi-au ridicat o cruce pentru toate moartele. Trăieşte şi-acum crucea de stejar, bătută de ploi… Cum l-o fi vrăjit muierea pe Daud n-a aflat nimeni niciodată. Toamna, înainte de căderea zăpezilor, au poposit în Secara trei chervane, trase de câte şase boi, încărcate cu averi. Daud şi-a lepădat şalvarii şi fesul, s-a îmbrăcat ca rumânii din partea locului, şi s-a scârbit de legea lui. Şi-a cumpărat pământuri, a ridicat acareturi – aproape ca un boier. Avea baniţe pline de bani.
Rumânii s-au ferit o vreme, mai pe urmă s-au învăţat cu el şi-au început a-l socoti de-ai lor. Zarinca s-a pornit pe născut copii. Patru-cinci sate sunt acum năpădite de sămânţa lor.Unde te duci, unde te întorci, dai de-alde Daudescu – plugari, ciobani, neguţători, popi, meşteşugari, notari, până şi un episcop. Ca să nu-i amestece lumea, unii au început să-şi schimbe numele.
Mătuşa
Uţupăr
povesteşte.
O
ascultăm,
ca
descântaţi.Mama iese pe vatră, pregăteşte mâncarea ca pentru oaspeţi.
Trece unul din Stănicuţ, de-alde Vancu Vene, cu carul.
— Peşte, peşte proaspăt…
Cumpără mama peşte, îl curăţă de solzi, umple oala şi-o aşează la foc. Aruncă ardei în oală. Solzii parcă sunt bani de argint. Pisica, din grămada de măruntaie, cu botul, mâşâie.
A prins mama în arie, pe după hambar, un cocoş. Îl taie 8
frate-meu Ion. O să avem şi cocoş fript de mâncat…
Poţi să mănânci la masă cu mătuşa Uţupăr? Dacă vrei, poţi. Văd că toţi ceilalţi mănâncă. Mătuşa Uţupăr are dinţi mari, ca de cal, verzui la rădăcină, negri, galbeni.Soarbe ciorbă… Ia peştele şi-l desface cu degetele. Carnea o-nghite fără s-o mestece, oasele le aşează pe masă, în faţa ei. Diţa are dinţi mici, ca de şoarece, şi buza de jostăiată în două –
buză de iepure. Aşa a născut-o mătuşaUţupăr pe Diţa, cu buză de iepure.
Dada Evanghelina, care e cam de-o vârstă cu Diţa, mi-a spus o taină:
— Pe Diţa a născut-o mătuşa Uţupăr nu numai cu buză
de iepure, ci şi cu căiţă…
— Cu căiţă?! Ce e căiţa?
— O tichie de piele cu care se nasc unii copii pe cap…I-a scos moaşa căiţa. A aruncat moaşa căiţa pe jăratic.Sfârâia căiţa şi se zbătea, ca un om viu. Sărea în sus, ca un copil plângea căiţa. A pătruns-o, a ars-o jăraticul, scrum a făcut-o. Cine se naşte cu căiţă devine strigoi după ce moare. Diţa o să devină strigoaică după ce-o muri.Nouă, rudele ei, o să vină noaptea să ne sugă sângele…
— Să nu moară Diţa, dadă.
— Parcă zic eu să moară!… Dar odată tot o să
moarăDiţa. Tot omul moare odată şi-odată.
— Să moară după ce-om muri noi.
— Poate să moară şi mai înainte. O să-i vârâm o undrea în inimă după ce-o muri şi atunci n-o să se mai schimbe-n strigoaică.
— Dacă ăsta e leacul, să-i vârâm undreaua în inimă de pe acum…
Dada Evanghelina râde.
— Nu, nu acum, după ce-o muri.
Nu-mi place cum mănâncă mătuşa Uţupăr. Oasele acelea înşirate pe masă îmi dau greaţă. Ies şi îmbuc în 9
tindă, pe vatră. Nu-mi place nici Diţa. Ciorba i se prelinge printre dinţii de jos, pe bărbie.
După masă, de-a ciuciumişul ne jucăm prin odaie, cu Diţa.
