Vântul

scormone

şindrilele

acoperişului, întoarce fuioarele de fum cu vârful în jos, la risipeşte. Femeia se aşează lângă foc. Băiatul pistruiat şi cârn se trezeşte de-a binelea. Se uită lung la femeie, apoi sare în picioare şi, ca un bursuc speriat, se aciuiază lângă

taică-său.

— Cine e muierea asta?

— Maică-ta.

— Dă-o dracului! Asta nu e mama mea. Mama mea a murit. Au îngropat-o…

Scoate limba la femeie, o limbă groasă, vânătă…

Casa e aşezată în mijlocul ariei. În spatele casei – coşarul pentru vite, hambarul pentru ţinut bruma de grâu, când grâul are rod bun, pătulul de porumb, când se face porumbul, carul vechi şi, lângă car, legaţi de proţap, boii, molfăind paie uscate între dinţi. În fundul ariei, o pădure de salcâmi din mijlocul căreia se ridică, biruitor, un plop cu frunzele mereu neliniştite de parcă întruna îl bat apele curgătoare ale văzduhului. În faţa casei, doi duzi, câţiva corcoduşi, un nuc pe jumătate uscat şi, lângă uluci, o salcie plângătoare cu crengile acoperind o parte din drum.Sub salcie, fântână adâncă, cu ghizduri de lemn şi apă abia licărind în fund. La dreapta casei şi în faţa ei, 17

megieşii, dincolo de megieşi – satul întreg. La stânga, linia ferată de lângă care poteca începe să urce dealul. Din creasta dealului, mai departe, cât poţi prinde cu privirile, câmpuri, nesfârşite câmpuri, cocoşate ici-colo de măguri răzleţe, împunse pe alocuri de copaci bătrâni, rămaşi dintr-o pădure care a fost pe aci, odinioară de nestrăbătut – deliormanul, pădurea nebună, de ulmi, de plopi, de frasini, de stejari, pădurea cu smeurişuri, cu sălbăticiuni…

Oamenii, altădată, puţini, pe aci, pe lângă Dunăre.

LaTurnu, raia turcească. La Ruşi, lângă Vede, cetatea. Le venea turcilor chef de omor, de tâlhărit. Năvăleau başbuzucii după pradă. Satele, sâmburi de sate. Un pâlc de bordeie aici, altul hăt departe. Des de tot năvăleau, aprige, şi slugile stăpânirii după dări. Afumau, băteau, storceau, jupuiau –

plecau. În urmă lăsau vai şi amar. Cui să te plângi? Fugea în pădure cine putea, se ascundea, se hăinea…

Ca să aibă cu ce trăi, unii ieşeau la drumul mare cu ciomagul. Păduri, cât vezi cu ochii şi cât nu vezi cu ochii.Mămăliga de mei era temeiul mâncării, cu lapte, cu brânză.Vite multe, câmp puţin.

Moşu, ăl bătrân, Găbunea, povestea cum plecase o dată la târg, la Drăgăneşti. Singur plecase. După ce a trecut deUdup, a băgat de seamă că se ţinea unul, tot călare, cu pistoale la brâu, după el. Se oprea el să lase calul să pască, se oprea şi-ălălalt. Pornea el, pornea şi tâlharul. „Cu ăsta trebuie să termin, şi-a spus. Până nu mă apucă noaptea, trebuie s-o termin.” A urcat soarele-n amiază, a pogorât în chindie. S-a tras lângă un tufiş, călătorul. A-mpiedicat calul şi şi-a pregătit culcuş. A aşternut dulama şi a băgat sub ea un maldăr de iarbă. Căciula, la gulerul dulămii. Acăzut seara. În tufiş, părea că doarme un drumeţ trudit.El s-a pitit mai alături. Tâlharul s-a apropiat pe furiş. Adescărcat pistoalele în dulamă. S-a aplecat să-l cotrobăie pe mort.

18

Atunci moşu Găbunea l-a pocnit pe tâlhar cu sete în moalele capului. L-a lăsat lungit şi-a plecat fluierând mai departe… Scăpase cu viaţă. Asta a fost toamna. Primăvara a avut iar drum spre Drăgăneşti, la târg. S-a abătut pe la locul

cu

pricina.

Hoitul

îl

mâncase

fiarele

pădurii.Rămăseseră oasele şi chimirul. L-a luat ca pe o văcălie de ciurel, pe ciomag. Zornăia chimirul, doldora de galbeni…

— De, măi, bani avea, şi nu puţini… Cine l-a pus să se ţină de mine, să mă omoare? Am luat chimirul, cu galbeni cu tot. Era un chimir lat, roşcat, nituit cu bani de aramă…

Deliormanul, pădurea nebună… S-a dus pădurea nebună…

Lângă

Adâncata,

îşi

aveau

bătrânii

prisăcile.Toamna se duceau, fumăreau stupii, storceau mierea din faguri, o aduceau la bordeie în putinici de stejar. Mâncau copiii mierea… Dacă mâncau multă, le curgea mierea pe buric…

— Şi nu mureau, mătuşă Uţupăr?

— Nu mureau…

— Apăi, eu nu cred că mierea le curgea pe buric…

— Ce să crezi?! Tu nu crezi nimic. Eşti ca Toma necredinciosul. Vrei să vezi totul, cu ochii tăi… Apăi, maică, să ştii, nimeni nu vede tot. Trebuie să mai şi crezi…

Te scalzi la gârlă, vara?

— Mă scald, mătuşă Uţupăr…

— Treci câteodată, pe zăgaz, dincolo, în luncă, la bulgari?

— Trec. Mă duc cu băieţii să furăm lubeniţe de la grădinari…

— Atunci, ai băgat de seamă că zăgazul de azi se prelungeşte printr-un zăgaz de pământ şi piatră până la dealul Poşarliei?

— Am băgat de seamă, că doar n-oi fi orb…

— Zăgazul era mai înalt şi mai lat altădată şi oprea 19

apele. De la un deal la altul se-ntindea balta cu stuh, cu păpuriş, cu sălcii pe margini. Oamenii din zece sate ridicaseră zăgazul. Muriseră sub bici bărbaţi, femei, copii.

Lao spărtură a zăgazului, lângă mal, şi-a făcut un turc moară şi-a lăsat slugă, morar să îngrijească pietrele, şi uiemaş să ia rumânilor uiumul. Venea stăpânul o dată la lună, din raia, după socoteli. Aducea avere mare moara. Nu mai era nicio altă moară pe aproape. Se plimba turcul, cu luntrea, pe apă. Doi rumâni trăgeau la vâsle. Tolănit pe perne de catifea, moi, sugea turcul din narghilea tutun. Îl legăna luntrea, îl adormea leagănul. S-a auzit că vin dinspre răsărit muscalii să-i poarte turcului cel mare rezbel, să-i scape de bir pe creştini. A adunat turcul nostru satele, cu sape, cu cazmale. Au spart rumânii zăgazul. S-a repezit apa şi-a lărgit spărtura. Cu mâna lui osmanlâul a aprins moara şi-a privit-o cum arde până în temelii. Apoi a dat bici calului şi-a plecat însoţit de argaţi. Erau creştini argaţii. După ce au urcat dealul, s-au înţeles din ochi argaţii, au sărit în spinarea turcului, l-au prăvălit la pământ, l-au ucis, i-au luat galbenii din brâu, să-l mănânce păsările cerului l-au lăsat. S-au întors în sat cu calul turcului de dârlogi. A doua zi au venit muscalii, mulţi ca iarba şi ca frunza. Au întins corturi în luncă, au rămas aici până toamna târziu. Jucau pe linia satului cu rumânii, chiuiau.Aveau chimire pline de ruble şi prinseseră a grăi limba noastră. Era printre ei un cazac – cine mai ştie cum l-o fi chemând – rumânii îi spuneau Geantă. A făcut prinsoare cu flăcăii că el intră de unul singur în oraş, la Turnu, cumpără un teanc de barişe pentru muierile din sat care-i plac lui şi se-ntoarce teafăr, nevătămat de păgâni. A încălecat. Satul, până la margine, după el, grămadă. Nu credeanimeni c-o să-l mai vadă, c-o să

izbutească să scape viu dintre turci. Unele muieri îl jeleau.

Asta a fost dimineaţa.S-a întors cazacul spre chindie. Numai spume, calul cazacului. A povestit oamenilor cum a petrecut 20

în raia. Înainte de a intra în târg, printre ostaşii de veghe, şi-a pus o manta turcească în spinare şi fes în cap. Nu l-a luat nimeni în seamă. A descălecat pe uliţa mare a târgului şi-a cumpărat tutun. A cumpărat pâine, barişe. Apoi a încălecat, a aruncat jos fesul şi mantaua. A scos sabia şi s-a repezit într-o ceată de soldaţi turci, care mergeau iavaş-iavaş pe uliţă.A zburat trei-patru capete cu sabia. Chiuia şi vorbea muscăleşte. Spaima a intrat în turcime. Prăvăliaşii au tras obloanele. Lumea a început a fugi. Cu toţii credeau că oraşul a fost cuprins pe neaşteptate de cazaci. Până să-şi dea turcii cu socoteala că în oraş nu se află decât un singur cazac, Geantă trecuse bariera în fuga calului, urca drumul prin pădure, spre Măgura de pază. Prinde orbul, scoate-i ochii!… De râs au rămas turcii… Cazacul arăta sabia plină de sânge. Arăta testemelele, barişele, cimberele.A doua zi multe femei purtau pe cap podoabe noi. Când s-a lăsat gerul, au plecat spre Dunăre muscalii, au cuprins cetatea, i-au alungat dincolo de apă pe necredincioşi, pentru totdeauna. Asta s-a întâmplat când era bunică-mea tânără, la câţiva ani după zaveră. Purtase şi bunică-mea testemel luat de muscali din cetate, după

alungarea turcilor…