— De s-ar ridica o dată ţara toată…

— O să vie vremea, o să vie…

Răsare în ochii mătuşii Uţupăr, în ochii mamei, o mare lumină, care parcă face albă odaia.

6

— Ei, dar uite, mă iau prea mult cu vorba, semn că încep a îmbătrâni…

— Şi nu-ţi place bătrâneţea? întreabă mama.

— Parcă-i place cuiva? Dar n-ai ce face. Vrei, nu vrei, bătrâneţea vine. Şi după bătrâneţe…

— Mai e până la bătrâneţe…

Firul rupt o clipă se înnoadă.

— Din raia, din Cetatea Turnului, se repezeau turcii pâlcuri, călări, după jaf. Izbeau cu osebire duminica dimineaţa. Creştinii, la biserică!… Îi luau ca din oală şi-i treceau prin săbii, dacă nu prindeau de veste năvala.

Fetele, muierile le suiau pe cai, le răpeau, le duceau dincolo de Dunăre, roabe. Daud era căpetenia pasvantlâilor. Odată au năvălit în ziua de Paşte. Horă mare în luncă, lângă fântână. Mai ageri la picior, băieţii, copiii, au fugit, au ajuns, s-au ascuns în zăvoaie. Fetele, care s-au împiedicat în fuste şi n-au izbutit să se pitească, s-au aruncat în fântână, s-au înecat. Una, mai cu moţ, a rămas lângă buduroi, să-i înfrunte. Turcii, călări, cu fesuri, cu ceaimale, mustăcioşi, bărboşi, roată în jurul ei. Ţineau în mână săbii despuiate. Scânteiau săbiile în soarele de Paşte.Zarinca se uita la pehlivani, la pasvantlâi, fără sfială.

Rupsese o ramură de salcie înflorită şi-o ţinea între dinţi.

S-a desprins din ceată un turc între două vârste, cu mustăţi lungi, cu barbă pana corbului.

— De ce s-au aruncat fetele în fântână?…

— De frica voastră, osmanlâilor, să nu cadă în robie, să

nu le pângăriţi…

Luau turcii pe atunci fete şi muieri în robie, le pângăreau, pe urmă le duceau departe, tocmai la Măru Roşu, şi le vindeau, ca pe vite, bogaţilor, tuciuriilor.

— Tu de ce nu te-ai aruncat?…

— Mie nu mi-e frică de voi…

Miraţi, au boscorodit turcii pe limba lor spurcată.

7

Aadăugat turcul cu mustăţi lungi:

— Ştii că eu sunt Daud?

— Daud tâlharul? Nu ştiam. Aflu acum…

Se juca Zarinca, frământând crenguţa de salcie între degete.

— Şi tot nu ţi-e frică?

— Iacă, nu mi-e frică…

Era înaltă, subţire trestie, cu ochi verzi ca iarba câmpului.

A ridicat-o Daud în şa. Au şupurit cealmagii caii spre raia, spre Dunăre. Satul a plâns fetele înecate. Au astupat fântâna oamenii şi-au ridicat o cruce pentru toate moartele. Trăieşte şi-acum crucea de stejar, bătută de ploi… Cum l-o fi vrăjit muierea pe Daud n-a aflat nimeni niciodată. Toamna, înainte de căderea zăpezilor, au poposit în Secara trei chervane, trase de câte şase boi, încărcate cu averi. Daud şi-a lepădat şalvarii şi fesul, s-a îmbrăcat ca rumânii din partea locului, şi s-a scârbit de legea lui. Şi-a cumpărat pământuri, a ridicat acareturi – aproape ca un boier. Avea baniţe pline de bani.

Rumânii s-au ferit o vreme, mai pe urmă s-au învăţat cu el şi-au început a-l socoti de-ai lor. Zarinca s-a pornit pe născut copii. Patru-cinci sate sunt acum năpădite de sămânţa lor.Unde te duci, unde te întorci, dai de-alde Daudescu – plugari, ciobani, neguţători, popi, meşteşugari, notari, până şi un episcop. Ca să nu-i amestece lumea, unii au început să-şi schimbe numele.

Mătuşa

Uţupăr

povesteşte.

O

ascultăm,

ca

descântaţi.Mama iese pe vatră, pregăteşte mâncarea ca pentru oaspeţi.

Trece unul din Stănicuţ, de-alde Vancu Vene, cu carul.

— Peşte, peşte proaspăt…

Cumpără mama peşte, îl curăţă de solzi, umple oala şi-o aşează la foc. Aruncă ardei în oală. Solzii parcă sunt bani de argint. Pisica, din grămada de măruntaie, cu botul, mâşâie.

A prins mama în arie, pe după hambar, un cocoş. Îl taie 8

frate-meu Ion. O să avem şi cocoş fript de mâncat…

Poţi să mănânci la masă cu mătuşa Uţupăr? Dacă vrei, poţi. Văd că toţi ceilalţi mănâncă. Mătuşa Uţupăr are dinţi mari, ca de cal, verzui la rădăcină, negri, galbeni.Soarbe ciorbă… Ia peştele şi-l desface cu degetele. Carnea o-nghite fără s-o mestece, oasele le aşează pe masă, în faţa ei. Diţa are dinţi mici, ca de şoarece, şi buza de jostăiată în două –

buză de iepure. Aşa a născut-o mătuşaUţupăr pe Diţa, cu buză de iepure.

Dada Evanghelina, care e cam de-o vârstă cu Diţa, mi-a spus o taină:

— Pe Diţa a născut-o mătuşa Uţupăr nu numai cu buză

de iepure, ci şi cu căiţă…

— Cu căiţă?! Ce e căiţa?

— O tichie de piele cu care se nasc unii copii pe cap…I-a scos moaşa căiţa. A aruncat moaşa căiţa pe jăratic.Sfârâia căiţa şi se zbătea, ca un om viu. Sărea în sus, ca un copil plângea căiţa. A pătruns-o, a ars-o jăraticul, scrum a făcut-o. Cine se naşte cu căiţă devine strigoi după ce moare. Diţa o să devină strigoaică după ce-o muri.Nouă, rudele ei, o să vină noaptea să ne sugă sângele…

— Să nu moară Diţa, dadă.