să trag brazda dracului
5
la uşa spurcatului,
în pieptul boierului,
o brăzduţă d-ale sfinte,
s-o ţină boierii minte…
Că mi-am vândut cămăşoară
şi cumpărai săbioară…
Pluguleţul meu nebun,
cum, te prefăcuşi în tun!
Vezi, aşa mai pot ara,
să mai scap de angara,
să scăpăm de ciocoime,
să trăim şi noi mai bine…
Tremură glasul mătuşii Uţupăr şi eu nu înţeleg de ce-i tremură glasul acum, când îşi aminteşte de fapte petrecute demult, tare demult. A isprăvit cântecul, ori poate l-a întrerupt la mijloc, nu şi-l aduce aminte în întregime. Atăcut câteva clipe. A înghiţit în sec. Apoi:
— Să trăim şi noi mai bine! Mereu vrem să trăim mai bine şi nu izbutim. Trăiesc bine boierii, guleraţii! Oamenii tac şi rabdă asuprirea. Dar ei gândesc că odată şi odată şi odată o să se nască alt Tudor – altfel o să-l cheme poate – unul sau mai mulţi, să răscoale satele, gata de răscoală din pricina împilărilor, să pună capăt puterii nesătule a neamului ciocoiesc, cu sabia, cu toporul, cu focul, cu pârjolul… Că
altfel, vedem noi bine, nu se poate. Boierii au în mâinile lor binele, şi de voie bună nu-l dau. Cu dinţii îl ţin. Va trebui să
le rupă norodul dinţii…
— Numai dinţii?
— Aşa vine vorba. Şira spinării va trebui să le-o rupă.
— De s-ar ridica o dată ţara toată…
— O să vie vremea, o să vie…
Răsare în ochii mătuşii Uţupăr, în ochii mamei, o mare lumină, care parcă face albă odaia.
6
— Ei, dar uite, mă iau prea mult cu vorba, semn că încep a îmbătrâni…
— Şi nu-ţi place bătrâneţea? întreabă mama.
— Parcă-i place cuiva? Dar n-ai ce face. Vrei, nu vrei, bătrâneţea vine. Şi după bătrâneţe…
— Mai e până la bătrâneţe…
Firul rupt o clipă se înnoadă.
— Din raia, din Cetatea Turnului, se repezeau turcii pâlcuri, călări, după jaf. Izbeau cu osebire duminica dimineaţa. Creştinii, la biserică!… Îi luau ca din oală şi-i treceau prin săbii, dacă nu prindeau de veste năvala.
Fetele, muierile le suiau pe cai, le răpeau, le duceau dincolo de Dunăre, roabe. Daud era căpetenia pasvantlâilor. Odată au năvălit în ziua de Paşte. Horă mare în luncă, lângă fântână. Mai ageri la picior, băieţii, copiii, au fugit, au ajuns, s-au ascuns în zăvoaie. Fetele, care s-au împiedicat în fuste şi n-au izbutit să se pitească, s-au aruncat în fântână, s-au înecat. Una, mai cu moţ, a rămas lângă buduroi, să-i înfrunte. Turcii, călări, cu fesuri, cu ceaimale, mustăcioşi, bărboşi, roată în jurul ei. Ţineau în mână săbii despuiate. Scânteiau săbiile în soarele de Paşte.Zarinca se uita la pehlivani, la pasvantlâi, fără sfială.
Rupsese o ramură de salcie înflorită şi-o ţinea între dinţi.
S-a desprins din ceată un turc între două vârste, cu mustăţi lungi, cu barbă pana corbului.
— De ce s-au aruncat fetele în fântână?…
— De frica voastră, osmanlâilor, să nu cadă în robie, să
nu le pângăriţi…
Luau turcii pe atunci fete şi muieri în robie, le pângăreau, pe urmă le duceau departe, tocmai la Măru Roşu, şi le vindeau, ca pe vite, bogaţilor, tuciuriilor.
— Tu de ce nu te-ai aruncat?…
— Mie nu mi-e frică de voi…
Miraţi, au boscorodit turcii pe limba lor spurcată.
