Dintre aceste mărăcinişuri care au inundat ceea ce a fost odată un sat, se iscă şi se apropie de mine o pisică slabă, cu blana galbenă dungată cu alb. Vreau s-o prind, s-o iau în braţe, s-o duc cu mine mai departe, până voi da peste o suflare de om, să nu mă simt atât de singur între cer şi pământ. Întind mâna, o chem. Pisica se uită la mine cu ochii ei migdalaţi. Parcă ar veni. Şovăie. Fuge ca şi cum aş fi lovit-o cu o vergea. A uitat chipul omului.

Grăbesc pasul. Cât pot, grăbesc pasul.

Până a mă întâlni cu războiul, deseori eram zbuciumat de mari şi amare păreri de rău că am rămas şchiop. Pe urmă, 616

am văzut soldaţi fără picioare şi nu m-am maigândit la mărunta mea infirmitate. Te superi că te-ai tăiat la unghie?

Ciungii nu mai au astfel de supărări.

La marginea satului, în şanţul şoselei, dau de trupul smochinit al unei bătrâne cu faţa mâncată. O pestelcă

neagră îi acoperă resturile. Ceva mai departe lucesc în lumină oasele mici şi subţiri ale unui copil. Au crescut pe lângă ele, grase şi înalte, tulpini de lobodă. Alături, ca nişte ochi larg deschişi în soare, o steblă de albăstrele.

Am întors capul să nu mai văd nimic altceva decât dunga şoselei care alerga înaintea mea, singură şi goală, alburie, printre şesuri întinse şi pustii, acoperite de verde şi tânără

pârloagă.

Mi s-au îndoit umerii, de parcă cineva mi-ar fi pus în spinare, să le port până la sfârşitul vieţii mele, grele lespezi de piatră. Mi-am simţit gura plină de cenuşă şi de amară

coajă de nucă verde. Paşii mi-au devenit de plumb. Am pus mâinile pe obraji şi-am simţit că mâinile mele sunt reci.

Poate mâinile îmi erau reci, ori poate obrajii îmi erau fierbinţi, prea fierbinţi. Au început să-mi clănţăne dinţii.

— Ţi-e frică de moarte, Darie?

— Nu mi-e frică.

— Ţi-e frică de viaţă?

— Nici de viaţă nu mi-e frică.

— Atunci de ce ţi-e frică?

N-am avut când să-mi răspund. În marginea bălăriilor înalte, s-a arătat dintr-o dată un om aproape gol. Avea faţa nerasă şi privirea sălbăticită. Mă pândise de când mă

făcusem văzut la marginea zării.

Aveam în mână o nuieluşă de salcie, mai mult ca să mă

joc cu ea decât să mă apăr de câini, necum de oameni.Mai aveam la mine un cuţit, în teacă de piele. Am dus mâna la buzunar. Omul m-a întrebat:

— Ai cumva un foc la tine, băiatule?

617

— N-am. Nu fumez şi nu port la mine chibrituri.

— Atunci poate ai o bucată de fier. Mi-am pierdut de două

zile amnarul şi din nebăgarea de seamă a femeii s-a stins focul. N-avem cu ce încălzi oala cu fiertură.

— Şi de două zile n-a trecut nimeni pe drumul ăsta?

— Au trecut nemţi, bulgari, turci. N-am ieşit la drum.Mă

feresc.

— Am un cuţit.

— Dacă e de oţel, ar putea să-mi fie de folos.

— Cred că e de oţel.

L-am scos să-l vadă.

— Tocmai ce-mi trebuie.

I l-am întins. Era un om tânăr. Să tot fi avut treizeci de ani. A cercetat cuţitul. I-a pipăit muchea, a trecut cu degetul peste ascuţişul lui, s-a uitat la prăsele.

— Frumos cuţit. Taie ca briciul. Dacă-l înfigi într-unul…

— Dă ortul popii…

— De ce să nu-l dea?

S-a pipăit sub brâu, a scos de acolo o legăturică în care erau înfăşurate o cremene vânătă cu colţuri şi un boţ de iască.

— Să-i încercăm puterea.

A izbit cu muchea cuţitului în cremene. Au sărit în toate părţile, ca nişte mici albine de aur, scânteile.

— Grozav cuţit ai, măi băiatule!

— Da, mi se pare că e destul de bun…

M-am gândit la Dudulică şi la Tănase Fier-Rău, fratele Chirei. L-au făurit la şatra dintre râpi şi mi l-au dăruit mie.

— Să-l păstrezi, argatule, poate o să ai nevoie de el într-o zi… Şi să-ţi aduci aminte de noi.

Să-mi aduc aminte de ei! Cum o să-l uit pe Dudulică? Cum o să-l uit pe Tănase Fier-Rău? Ar însemna s-o uit pe Zambila şi nopţile trăite sus pe deal, la armanul boierului Arizan, cel cu un ochi de sticlă! Ar însemna s-o uit pe Chira, cea 618

sprintenă ca o nevăstuică şi meşteră, cu ochii codaţi şi negri ca măslinele, care mi-a ghicit de atâtea ori în ghioc, mai în glumă, mai de-adevăratelea.

— Să te fereşti de om zbanghiu, Darie.

— O să mă feresc…

— Şi de muiere cu părul roşu.