Ce-or fi adventiştii? Ne-am lămurit curând.
La Secara, s-a preoţit băiatul popii de la noi, care, cu chiu, cu vai, a sfârşit seminarul. La Saiele, s-a popit văru-meu Laur Daudescu, care s-a însurat cu fata popii Bulbuc, cu Dumitra. La Băneasa, e un popă între două vârste.
Afost, până mai anul trecut, om de treabă, dar s-a schimbat.
Popii din aceste trei sate asupresc oamenii: le cer preţuri mari la botezuri, le cer preţuri mari la nunţi, le cer preţuri mari la înmormântări. Până nu-i pui popii sfanţii în palmă, nu-ţi ridică mortul din bătătură.
Rumânii s-au adunat, s-au gâlcevit cu popii, au mers la oraş şi s-au plâns. Protopopul i-a luat în răspăr. Le-a grăit:
— Dar cu ce vreţi să trăiască popii? Lefurile sunt mici.Au şi ei greutăţi. Dacă vă place, dacă nu, nu vă cununaţi la biserică, creşteţi-vă copiii nebotezaţi, îngropaţi-vă morţii fără popi!
Protopopul e un popă înalt şi gras, de la Seaca, de pe valea Dunării. Umblă cu trăsura. Se urcă protopopul în trăsură, arcurile se îndoaie, mai-mai să se rupă, caii, chiar dacă merg la pas, curând fac spume. Burta protopopului –
cât un sac…
Au revenit oamenii necăjiţi pe la casele lor.
Fraţii Ioviţoiu, din Secara, au luat drumul Bucureştilor, toamna, şi s-au întors acasă primăvara. Au adus în desagi cărţi, au început a aduna oamenii şi a le vorbi.
— Învăţătura pe care popii o propovăduiesc în biserică
nu e bună, spun fraţii Ioviţoiu. Altfel scrie în cărţile sfinte.
Îi lămuresc pe rumâni asupra unui altfel de înţeles al 479
cărţilor bisericeşti.
Sunt rumâni care nici nu mai pun piciorul pe la biserică.
Le nasc nevestele, nu-i mai botează. Se căsătoresc, mor, nu mai cheamă popa. Unul dintre fraţi deschide cartea şi citeşte rugăciunea.
S-au speriat popii. Învăţătura nouă s-a răspândit repede.
Aproape jumătate din fiecare sat a trecut la noua credinţă.
Popii au cerut ajutorul prefectului, şi prefectul a dat ordin jandarmilor să-i aresteze pe zăbăuci şi să-i ducă la prefectură.
Prefectul a strigat la oameni, şi oamenii, cu neveste, cu copii lângă ei, au rămas neclintiţi în noua lor lege.
I-a închis în beciul prefecturii şi i-a ţinut acolo numai cu apă. Rumânii, pe întuneric, au cântat întruna cântecele lor.
Oraşul s-a adunat ca la urs la grilajul prefecturii să-i asculte pe întemniţaţi cum glăsuiau.
Prefectul a fost nevoit să-i trimită noaptea, între santinele, la închisoare.
În câteva zile, toţi puşcăriaşii – hoţi de cai şi de găini –
cântau alături de adventişti cântece care treceau departe spre oraş, peste zidurile închisorii. Cânta cu puşcăriaşii până şi Oică, directorul puşcăriei.
Prefectul i-a luat atunci pe rumâni şi i-a închis la comandamentul de jandarmi: bătaie dimineaţa, bătaie la prânz, bătaie seara, bătaie la miezul nopţii. Totul a fost zadarnic, oamenii nu s-au înduplecat să se întoarcă la legea veche.
Rupţi, lihniţi de foame, rumânii au fost puşi în libertate.
Asuprirea prefecturii n-a înspăimântat pe nimeni. Numărul adventiştilor creşte mereu.
— Ce vor adventiştii?
— Nu vor nimic. Ei cred că pământul şi stelele şi luna le-a făcut Dumnezeu. Cred că pe lumea asta bine e să fii cinstit şi drept. Şi mai cred că, pentru a ţi se deschide după moarte 480
porţile raiului, nu este nevoie să plăteşti bir popii şi nici să
calci prin biserici cu sfinţi uscaţi, zugrăviţi pe ziduri.
Cumnată-mea Lina purta în ea dorinţa de a se face adventistă, înainte de a se mărita. După măritiş, s-a dus singură la Secara, fără ştirea lui frate-meu şi, când s-a întors de acolo, era trecută la legea nouă.
Nu i-a trebuit mult să-l hotărască şi pe frate-meu.Au păstrat între ei taina. În noaptea Paştelui au trebuit să se dea în vileag.
Mama îşi aduce aminte de bunicul, de barba lui galbenă, de ceasloavele din care citea seara, la lumina opaiţului.
Mama nu prea crede în popi. Ea spune mereu că noi, copiii ei, trebuie să ne ferim, să nu furăm, să nu minţim, să nu râvnim la ceea ce nu este al nostru. Mama crede căDumnezeu e pretutindeni: în aerul pe care-l respirăm, în ierburile care cresc, în stele, în soare.
Se duce la biserică dintr-o obişnuinţă care s-a înrădăcinat adânc în întreaga ei fiinţă: dacă aşa au crezut părinţii şi bunicii şi străbunicii, poate că aşa e bine.
Lepădarea de lege a lui frate-meu Ion a mâhnit-o, totuşi, adânc.
Ajungem la biserică. Ne strecurăm înăuntru. Abia ne strecurăm înăuntru.
Biserica zumzăie ca un stup. În candelabre ard lumânări de ceară, de seu, şi picurii fierbinţi se scurg pe noi, sleindu-se în păr, pe umeri, pe spate. Ard undeva, în fund, lângă altar, câteva căţui cu tămâie. Fumul e gros, dar mirosul de tămâie e plăcut şi îneacă mirosul greu al trupurilor lipite, stropşite aproape.
