Am sorbit ciorba de ştevie din străchini de pământ, cu linguri de lemn. Era fierbinte şi avea un gust acrişor-dulceag. Potolea deopotrivă foamea şi setea.

— Şi copilul unde s-a născut?

— Aici, unde să se nască? Noroc că mi-e nevasta sănătoasă şi nu i s-a uscat sânul. Pierdeam copilul… Dar ce se mai întâmplă prin lume cu războiul? Cum merge?

— Ce să se întâmple? Războiul merge înainte.

621

— Nu poate să mai meargă mult. Au ajuns foametea şi moartea şi în Ungaria. În Germania s-aude că e şi mai rău.

— Dar nemţii mereu cară de la noi bucate şi vite. Trec vapoarele şi şlepurile unul după altul pe Dunăre, spre ţara nemţească.

— De trecut or fi trecând ele, nu mă îndoiesc, dar ţara nemţilor e mare, băiatule, şi toate gurile de acolo sunt flămânde, başca gurile soldaţilor de pe front, care nici ele nu sunt puţine… îmi laşi mie cuţitul?

— Ţi-l las cu plăcere. Dar din dar se face rai.

— Poate că o să-mi trebuiască şi pentru altceva decât pentru scăpărat.

— Pentru spintecat iepuri, bunăoară…

— De ce numaidecât iepuri? Pentru iepuri am eu o gioarsă

de cechie…

Omul a râs scurt. N-am stăruit.

— Să ne culcăm…

— E timpul.

S-a tras şi s-a culcat cu muierea în hruba bordeiului.Copilul a scâncit de câteva ori, apoi, luluit în braţe, a tăcut.

M-am întins pe iarbă, lângă bordei, cu mâinile sub cap, cu ochii la Calea Robilor care, cândva, nu va mai fi CaleaRobilor.

Şi în clipele acelea puţine dintre vis şi viaţă, mi s-a părut că văd mii şi mii de bărbaţi aspri şi vânjoşi, pe jumătate goi, oşti nesfârşite de la zare la zare, mergând sub uriaşele falduri roşii ale lunii să dea bătălia pentru biruinţa cea mare, înarmaţi cu furci şi topoare, cu coase şi cuţite. Lucea acolo şi cuţitul făurit pentru mine de Dudulică şi Tănase Fier-Rău la foc de cărbuni, încins şi stârnit de suflarea foalelor.

— Darie, ce armă îţi vei făuri tu pentru această bătălie?

— Eu ştiu? Nu ştiu… O să văd… Când o veni vremea…

Trebuie să vină vremea…

622

S-a pogorât asupra trupului meu trudit de drum, şi m-a înfăşurat în şalurile lui de mătase moale, somnul adânc şi dulce…

Luându-mi rămas bun de la oamenii din bordeiul năpădit din toate părţile de ierburi, în zori, pe răcoare, am plecat. Şi am mers mai departe, mereu mai departe pe şoseaua găurită, spartă şi ruptă, mărginită de câmpuri devenite pârloagă, de fântâni fără cumpănă şi fără ciuturi, de sate arse, sfărâmate, căzute în paragină şi părăsite.

O bucată de pământ semănată cu grâu, ori cu secară, ori cu porumb, e o raritate. O casă reparată în grabă, cu ce s-a putut şi cum s-a putut, pe coşul căreia se ridică o şuviţă

de fum, face să-mi tresalte inima.

Viaţa n-a pierit.

Viaţa nu poate să piară, cu toată urgia războiului.

Gropi mari de obuze pretutindeni.

Şi pretutindeni resturi de arme rupte şi aruncate, pe care s-a prins rugina.

Aş putea să culeg de prin şanţurile şoselei gloanţe cu pumnul şi să-mi umplu pălăria.

Se găsesc din belşug şi obuze, care s-au înfundat uşor în pământul care astă-toamnă era afinat de ploi şi n-au făcut explozie. Seamănă cu nişte pepeni mari şi negri cu coaja lucioasă. Îi ocolesc cu grijă. N-am poftă să le gust miezul.

Cei care au gustat din aceste obuze, ori pe care i-a atins un glonţ zac neîngropaţi în ierburi.

Câinii şi lupii, corbii şi ciorile, viermii şi furnicile au dezgolit oasele de carne.

Opinci peticite şi bocanci scâlciaţi, capete sfârtecate şi mâneci de tunici.

Aş vrea să închid ochii, să nu mai văd nimic. Nu pot să

închid ochii. Trebuie să văd totul, totul. Trebuie să văd şi să nu uit nimic.

Şoseaua, care întâi a coborât, urcă lin o pantă.

623

Câmpul sălbatic miroase a iarbă încinsă şi coaptă de soarele aprins al miezului de vară.

Astă-primăvară, când s-a dezgheţat ţărână şi, odată cu ea, miile de trupuri ale soldaţilor care au pierit şi pe care biruitorii nemţi i-au lăsat neîngropaţi, ar fi fost greu să treci pe aici. Ploaia şi soarele au grăbit putrezirea cărnii, câtă

scăpase, în sfârşit, îndestulatelor jivine ale pământului şi păsărilor hulpave ale cerului.

Bătălia pe acest vechi şi mereu însângerat drum alBucureştilor pare să fi fost grozav de sângeroasă, socotind după numărul morţilor pe care acum a început să-i acopere iarba, după şanţurile de apărare, după marile gropi rotunde scobite de obuze şi după gropile mai mici de şrapnele.

Morţii zac pe câmp în poziţiile în care i-a găsit clipa din urmă. Pe sub soldaţi morţi a crescut iarbă măruntă.Pe lângă

oasele lor înfăşurate în tunici hărtănite a crescut iarbă înaltă

şi grasă. Sângele lor l-a supt pământul şi l-au spălat ploile.

Iată: câteva uniforme stau încă pe buza unui şanţ în poziţie de tragere. Numai capetele sunt uşor plecate într-o parte, de parcă oamenii obosiţi de atâta încordare au închis o clipă

ochii spre a se odihni. Dacă te apropii, în locul ochilor vezi găurile goale şi adânci, şi oasele feţei şi rânjetul…

Tunici şi capete româneşti…