Ca şi cum mi-ar fi auzit gândurile, turcii au tras hărăbaia lor la marginea şoselei. Au oprit caii şi au sărit jos.Am sărit şi eu.

Altceva auziseră şi văzuseră ei în faţă. Dinspre Bucureşti se apropia încet de noi, înfăşurat într-un nor de praf, un lung şi destul de ciudat convoi. Turcii şi-au luat armele, cu mişcări repezi, pe care nici nu le-aş fi bănuit la nişte oameni abia ieşiţi din somnolenţă şi visare, şi s-au aşezat în poziţie de drepţi.

Am înţeles graba lor, când, uitându-mă, am văzut că în fruntea convoiului călărea un feldwebel german cu mustăţile răsucite şi cu vârful subţire întors în sus. Nici nu s-a uitat la turcii care şi-au ciocnit călcâiele.

Pe margini, câţiva soldaţi bulgari, cu tunicile şi pantalonii ferfeniţă, călăreau mârţoage. La mijloc se aflau, mergând grămadă şi sprijinindu-se unii de alţii, ca la cincizeci de oameni în vârstă, orăşeni destul de bine îmbrăcaţi unii.Abia îşi târau picioarele şi purtau în mâini, care un cufăraş, care o bocceluţă. Unul din ei, cu tot necazul în care se afla, mi-a aruncat o glumă.

— Ai ajuns rob la turci, băiatule?

— Nu sunt rob, nene. I-am întâlnit pe drum şi m-au luat cu ei în căruţă până în satul apropiat. Dar ce este cu 633

dumneavoastră?

— Ce să fie? Nu ne-am ţinut gura şi i-am vorbit de rău pe nemţi. Ne-am dat cu părerea că au să piardă războiul.

Iscoadele lor ne-au pârât. Foieşte Bucureştiul de iscoade! Am fost arestaţi şi luaţi ostateci…

— Şi încotro vă duc?

— Într-un lagăr din Bulgaria… I-au mai dus şi pe alţii. Or să mai vină şi după noi… N-om pieri toţi. Dar nemţii tot au să piardă războiul…

— Gura! Ţine-ţi gura, mă, rumânule…

— Iaca, mi-o ţiu…

Convoiul, care se îndrepta spre Dunăre, îl închideau, măreţi, patru cavalerişti germani. M-am uitat după convoi, cu ochii mari, până s-a îndepărtat în lumina roşie a amurgului. S-au uitat şi turcii. După ce convoiul nu s-a mai văzut, i-am auzit pe turci răbufnind:

— Ptiu! Mascara!

Au mai privit un timp, tăcuţi, clătinându-şi capetele.Apoi au căzut în genunchi în iarbă, cu faţa spre miazăzi, unde se află departe, departe, peste mări de ape şi peste mări de nisipuri galbene, Mecca, oraşul sfânt al profetului lor Mohamed, şi piatra neagră, Kaaba, cea căzută în mijloc de zi din cerul uscat şi senin.

Au bătut îndelung pământul acoperit cu buruieni, cu frunţile lor înalte şi şi-au murmurat rugăciunile.

Aşteptam să aud, dintr-un sat care nu se vedea, un glas de clopot. N-am auzit. M-am mirat. Caii stăteau şi ei, în acel ceas de seară, cu boturile în pământ.

Pe urmă, mi-am adus aminte că în sate clopotniţele bisericilor nu mai au clopote, că le-au strâns nemţii şi le-au trimis în ţara lor la topit, să toarne din ele tunuri, puşti, obuze şi gloanţe.

— Nemţii tot au să piardă războiul…

Când am ajuns în apropierea satului aşteptat, am sărit jos 634

din căruţă şi m-am despărţit de turci făcându-le salamalecuri.

Licărea roşu-albastru, deasupra serii largi care se aşezase peste pământ, luceafărul.

În a treia zi de când mă despărţisem de Niţă Olint şi deIvanca slăbănoaga, care mă întovărăşise să-mi arate drumul până la marginea Giurgiului, şi în a şasea de când pusesem piciorul şi mă urcasem în luntrea lui nenea LaioşOprişor, ajunsesem, în sfârşit, lângă Bucureşti.

Boier Arizan îmi poruncise ca în trei zile să mă şi întorc.

Nu-şi făcuse bine socotelile. Niciun om nu-şi face bine socoteala când îi arde buza după ceva. Nu ştiam după ce-i ardea buza boierului şi, de fapt, nici nu voiam să ştiu.

Altfel n-aş fi avut decât să scot scrisoarea, s-o deschid şi s-o citesc. Nici gând nu aveam să mă dedau la aşa ceva.Crape boierul cu tainele lui cu tot. Scrisoarea aveam să i-o duc la adresă. Mai departe… Mai departe voi vedea eu ce am de făcut şi voi face. Deocamdată eram mulţumit că necazul boierului îmi dăduse prilejul să fac această

călătorie, care ştiam că va fi fără întoarcere. Mulţumirea mea era însă umbrită de o uşoară mâhnire.

Ajunsesem la Bucureşti pe jos, năduşit şi sleit, apărând în mahalaua dinspre Dunăre, pe drumul osmanlâilor care veniseră şi-l cuceriseră de atâtea ori cu sabia, pentru ca apoi să-l aprindă şi să-l părăsească cuprinşi de spaima sosirii dintre munţi şi dealuri a altor săbii care cereau să

fie spălate în sângele lor.

Mă mai mâhnea şi întâmplarea că-i ajunsesem oraşului în preajmă în scăpătat de soare, când întunericul avea să

înceapă a se prăvăli asupra lumii.

Oraşul, cum aveam s-o aflu curând, e aşezat în mijlocul unor câmpuri întinse, care au fost cândva acoperite de străvechea pădure a Vlăsiei, şi într-un fel de fund de 635

tingire. Ori din ce parte te-ai apropia de Bucureşti, nu-l vezi decât după ce i-ai atins periferia, şi atunci chiar numai în parte.

Aşadar, mă oprisem la marginea lui dinspre Dunăre şi-l contemplam. Atât cât îl vedeam – şi ştiam că nu-l văd tot –

mi se părea nesfârşit de întins. Dar ce fel de oraş era acesta?

Mi se părea a fi mai curând o imensă grădină presărată cu case cu acoperişurile cenuşii şi cu zidiri albe, cu străzi lungi, dintre care cea mai mare parte din ele înguste şi întortocheate. Îl dominau turlele bisericilor care se iveau pretutindeni dintre clădiri şi arborii bătrâni şi verzi. Fie şi cu biserici! O să mă întâlnesc cu mai mulţi popi! La Omida erau două biserici – una în mijlocul satului, în care se ţineau slujbele, şi alta micuţă, de lemn, în mijlocul cimitirului. Şi numai un om cu barbă, antereu şi potcap, părintele Tomiţă

Bulbuc. Ne ajungea!

Mă bucuram şi mă minunam de minunata cetate pe care aveam în sfârşit s-o văd şi s-o cutreier, s-o cunosc până în măruntaiele şi în sânul căreia hotărâsem să-mi caut şi eu un loc în lume, chiar dacă va fi să muncesc pe brânci şi să lupt cu dinţii. Aci trebuia să-mi încerc puterile – eu, cel sosit la porţi cu totul sleit de puteri.

Soarele în asfinţit arunca asupra caselor, asupra turlelor şi asupra arborilor de care oraşul era copleşit o lumină roşie stinsă. Pe la margini, câteva coşuri de fabrici înţepau văzduhul cu şuviţele lor de fum alburiu. Auzeam un zgomot depărtat făcut parcă de un uriaş stup de albine care zumzăie.

Inima mi s-a strâns, poate de teamă, poate de bucuria că

am ajuns atât de aproape de capătul năzuinţei mele.

M-am aşezat pe o piatră, care însemna kilometrajul, cu faţa la oraş, şi l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele şi până au licărit pe uliţi şi în curţi lumini mărunte şi 636

puţine.

M-am hotărât să dorm la margine şi să intru în Bucureşti odată cu triumful luminos al răsăritului de soare. Zis şi făcut. Am tras la o casă de om şi am cerut găzduire.

— Dincotro vii?

— Dinspre Giurgiu.

Bătrânul m-a cântărit în poartă din ochi, să vadă dacă

nu sunt cumva vreo haimana înrăită, colcăind de gânduri necurate. După câteva clipe, m-a poftit înăuntru.

— Intră.