Cunosc drumurile şi cunosc satele acestea. Am umblat şi pe aici, înainte de război, cu un negustoraş, de-am vândut peşte cumpărat cu toptanul de la balta cea mare de lângă
Dunăre – cu unul din Stănicuţ, de-alde VancuVene. Ţin minte că la Dracea se găseşte o curte mare boierească cu multe acareturi şi cu o sumedenie de slugi.
Am să mă opresc, am să bat la poartă şi am să cer să mi se dea ceva de lucru. Nădăjduiesc să am norocul să şi găsesc.
Neamul boierilor Ghineşti e vechi şi mulţi din acest neam, în vremurile de care ştie poveşti mătuşa Uţupăr, au fost mari dregători ai ţării. Câte ceva despre ei am citit în unele cărţi unde le-am văzut şi pozele: nişte bărbaţi înalţi, bărboşi, cu faţa osoasă şi cu nasurile mari. Unuia dintre ei, mai tuciuriu poate decât ceilalţi din acelaşi neam, i se spunea pare-mi-se, Arăpiţă.
Au fost răscoale cumplite şi la Dracea, în anul de neuitat, plin de sânge şi moarte şi suferinţă – 1907.
Mă aflu la marginea de sus a satului Secara. Calc pe şosea încet, sleit de osteneală, abia târând piciorul beteag după
mine. Îmi răsare deodată în faţă mormântul în care doarme –
alături de ceilalţi rumâni, alături de femeile şi copiii împuşcaţi odată cu el – unchiu-meu Precup Urban Uţupăr.
Crucea de lemn e tot cum o ştiu – una singură pentru toţi cei ce zac dedesubt – dar s-a mai învechit. Au înnegrit-o ploile, a crăpat-o soarele, dar crucea a rămas tot dreaptă. Stă
la marginea drumului crucea. Rumânii trec pe lângă ea desculţi, dezbrăcaţi, flămânzi, necăjiţi. Îşi scot căciulile şi se închină. Se închină şi murmură printre buze rumânii:
— Dumnezeu să-i ierte!
Îşi pun căciulile pe cap şi pleacă mai departe, fiecare la treaba şi la suferinţa lui.
N-au uitat.
Nu uită.
Nu pot să uite.
494
Nu trebuie să uite.
Obosit, mă opresc şi eu.
Privesc crucea şi tac. Îmi scot pălăria şi tac. Şi parcă îl văd pe unchiu-meu Precup Urban Uţupăr cum mă ţine pe genunchi, cum mă leagănă. Şi parcă îi aud glasul:
— Darie, vrei tu să fii băiatul meu? Că eu nu mai am băiat. Pe Pantelie mi l-au omorât la armată.
Cât vezi cu ochii câmp întins. Câmp. Numai câmp. Pe alocuri, câmpul e negru. Va fi arat în curând şi semănat cu porumb. Pe alocuri, câmpul e verde. A răsărit grâul.E verde şi gras şi înalt de o palmă grâul.
Soarele luminează întinderile. Deasupra lumii, cerul e albastru, iar drumul pe care am venit şi în care acum stau proptit cu picioarele e ud. N-a trecut mult de când a plouat, ploaie de primăvară.
Crucea e neagră de timp. Mai neagră decât pământul negru.
Şi eu parcă îl văd pe unchiu-meu Precup Urban Uţupăr înfigând fierul de plug şi ascuţişul în pieptul logofătului boieresc Filip Pisicu. Parcă îl văd spălându-şi mâinile de sânge cu noroi şi ştergându-şi-le pe nădragi. Parcă îl aud strigând colonelului Pienaru:
— Ne împuşcaţi pe noi. O să mai împuşcaţi şi pe alţii.Dar n-o să puteţi împuşca toată ţara…
Acum e război. Boierii s-au pus la adăpost, au fugit, unii s-au oprit în Moldova, stau cu bagajele împachetate, gata s-o şteargă cum vor auzi că se clatină frontul, pe care-l ţin, cu piepturile lor goale, armatele de săraci. Alţi boieri –
aceia care strigaseră mai tare că doresc războiul şi care şi împinseseră ţara în război – au luat-o de la început la sănătoasa şi n-au avut linişte până n-au ajuns în ţările neutre din Nordul îndepărtat. Ţara cea de jos, ţara dezbrăcată şi flămândă, ţara desculţă şi mâncată de 495
pelagră sângeră şi luptă cu duşmanul.
Dar sunt şi boieri care au rămas sub ocupaţie, care n-au nici un motiv să se teamă de nemţi, boieri care au făcut politică nemţească şi care s-au zbătut ca ţara să intre în război alături de nemţi şi nu împotriva lor. Unul dintre aceştia e şi bătrânul colonel pensionar Pienaru, cel care în 1907 a poruncit să fie împuşcat unchiu-meu PrecupUrban şi ceilalţi desculţi. Se lăfăie cu ţiitoarea tânără pe care şi-a adus-o de la Bucureşti, şi care-i toacă moşia, în conacul cel mare, cu ferestre înalte, până târziu noaptea luminate. Să tot fii boier şi zile să ai să le trăieşti… Uneori cheamă să-i cânte lăutarii, lui şi ţiitoarei şi mărimilor nemţeşti de prin împrejurimi, cu care se are bine şi prin mijlocirea cărora vinde, ca toţi boierii, pe preţuri mari, bucatele pe care rumânii i le culeg de pe moşie.
Mai cutează câte un dezbrăcat să-i ceară boierului o baniţă
de porumb împrumut, cu căciula în mână;
— Ţi-oi munci, boierule…
— Ia să încerci să nu ieşi la muncă! Te dau pe mâna nemţilor…
Pleacă omul cu mâna goală, cum a venit.
Nemţii sunt grijulii. Cer să fie muncită şi semănată fiecare palmă de pământ. Soldaţii lor, ofiţerii lor, au nevoie de pâine.
Dacă unchiu-meu Precup Urban Uţupăr ar trăi, nu m-ar mai întreba:
— Darie, vrei să fii băiatul meu?
A născut vară-mea Diţa doi băieţi şi două fete. S-ar fi jucat unchiu-meu Uţupăr cu nepoţii lui şi cu nepoatele, i s-ar mai fi ostoit poate dorul care-l seca la inimă, după feciorul lui, Pantelie, cel ce, cu mintea lui ageră, scornea cântece de răzvrătire şi cântece de dragoste…
Doarme sub pământ unchiu-meu Precup Urban Uţupăr, dar sămânţă lui nu s-a stins, cum nici sămânţa celorlalţi rumâni împuşcaţi nu s-a stins şi nu se va stinge. S-o topi şi 496
neamul boieresc al colonelului Pienaru, cum s-a stins neamul boierilor Ghinescu, cei însemnaţi cu slove în hronicul ţării.
