Nici iarba nu e a ta.

Şi ce minunată este pădurea! Nimeni n-o ştie mai bine ca mine. I-am cunoscut toţi copacii şi toate păsările.

Crezi că seamănă un copac cu alt copac?

Crezi că seamănă o ramură cu altă ramură?

Crezi că seamănă o frunză cu altă frunză?

Te înşeli.

Mai curând seamănă un om cu alt om decât un copac cu alt copac, o ramură cu altă ramură, o frunză cu altă

frunză.

Crezi că păsările sau gâzele pădurii seamănă între ele?

639

Du-te şi vezi…

Are neasemuit farmec pădurea.

I-am cunoscut toate potecile şi toate desişurile.

I-am ascultat şi i-am iubit şi i-am înţeles toate glasurile.

Glasurile copacilor şi glasurile păsărilor.

Glasurile ierburilor din luminişuri şi glasurile subţiri ale vietăţilor mărunte.

Ascultaţi o poveste care n-a fost poveste:

— Du-te, Darie, şi culege din pădure o căciulă de bureţi, că

n-avem ce arunca în oală.

— Mă duc, mamă.

— Culege şi-un braţ de uscături.

— O să culeg, mamă…

Urc dealul, străbat câmpul, ajung la pădure şi pătrund în întunecimea ei jilavă şi răcoroasă. Culeg bureţi. Aplouat de curând şi pădurea e plină de bureţi. Îi pun în oală. Adun ramuri subţiri, aproape putrede, din iarba pădurii. Fluieră

mierlele. Cucul îşi strigă singur numele.Adie vântul şi pădurea vuieşte, vuieşte…

Aş vrea să mă întâlnesc cu zâna pădurii. Ori cu piticul cu barbă. În basme, copiii, dacă umblă singuri prin pădure, se întâlnesc cu zâne ori cu pitici cu barbă şi aceia care nu sunt cuminţi dau peste Baba Cotoroanţa, muma pădurii, care are nasul căzut peste gura ştirbă şi gheare în loc de degete.

Eu sunt cuminte. N-am s-o întâlnesc pe Cotoroanţa…

— Ce cauţi în pădure, mă?

— M-a trimis mama să culeg o poală de bureţi, neneOarţă.

— Dar cu surcelele astea ce este?

— Să facem foc, să fierbem oala cu bureţi.

— Pune bureţii jos. Aşa. Şi surcelele…

Oarţă Gaţ, paznic al pădurii boierului, calcă cu picioarele bureţii. Îi striveşte. Îi face una cu ţărână. Risipeşte surcelele pe care, târându-mă pe genunchi, le-am adunat una câte una cu atâta trudă…

640

— Dumnezeii mamei tale de hoţ. Na bureţi! Na surcele!

Tâlharule!…

N-am avut cum să fug. M-am întors pe seară acasă, clătinându-mă ca un om beat…

Am vărsat două săptămâni gheme de sânge închegat.

Pune în oală fluieratul mierlelor.

Când oala dă în foc, presară în fiertură foşnet de frunze.

Nu-ţi ajunge? Adaugă şi vuiet de pădure…

Mănâncă!

Nu te-ai săturat?

Mă mir…

O! Ce albastre şi limpezi sunt apele! Tot aşa de albastre şi de limpezi ca seninul cerului… Apele de prin alte părţi…

Pe lângă Omida curge o gârlă vânătă, noroioasă. În ea m-am scăldat laolaltă cu porcii şi cu boii satului şi pielea, mi s-a aprins de râie. Totuşi, în Călmăţui se prăseşte şi creşte peştele: crapi mici şi negricioşi, care miros a băligar şi a noroi putred, şi fâţe vinete, cât degetul, baboi cu capul rotund şi umflat ca de broască, juveţi cu pielea solzoasă, întinsă pe oasele tari şi tăioase.

— Mâine sunt Blagoveşteniile…

— Să mergem să prindem o strachină de peşte!

Ne ducem. Cu coşul unii, cu târbocul alţii. Intrăm cu duiumul în apa noroioasă – noi, copiii, goi, ceilalţi, mai mari, cu izmenele pe ei. Zburdăm. Ne veselim. Apa e încă

rece. Abia a venit primăvara. Soarele nu şi-a arătat încă

toată puterea.