— Ai mâncat?
— Am mâncat.
— Mă duc să văd dacă pot să vorbesc cu boierul. Hai cu mine!…
Mă iau după domnul Lascăr. Rămân în capul scării.Scara 502
e largă, înaltă. Treptele, de marmoră. DomnulLascăr a intrat în castel, s-a întors numaidecât.
— Poftim la boier. Şterge-te pe picioare.
Mă şterg bine pe picioare.
Cum o fi arătând la faţă boierul?
Pătrund într-o odaie şi calc cu sfiiciune covorul moale în care poştalii mei vechi se îngroapă până la glezne.
Domnul Lascăr, frânt de mijloc, îl lămureşte pe boier:
— A picat la curte acum un ceas. Vine din susul Călmăţuiului, de la Omida. Caută de lucru. Are scriere citeaţă, l-am putea opri la cancelarie.
Ridic ochii şi-l privesc pe boier în faţă. E un om înalt, voinic, roşcat, cu tâmple albe. Nu poartă nici barbă, nici mustăţi. Gâtul, să-i plesnească de grăsime, obrazul, să-i crape de sănătate, ras proaspăt, pieptănat, pudrat. La ochiul drept poartă o sticlă rotundă – monoclu. Începe să
vorbească. Vorbeşte cu „r” şi puţin stricat, ca şi cum ar gândi în altă limbă.
— Ai să mergi mâine dimineaţă cu mine la conac. Am nevoie de un om pe deal. Să fii muncitor şi cuminte…Mâncare, dormit şi zece lei pe lună: boiereşte te plătesc.Ia-l, Lascăre!
Nu m-a întrebat cum mă cheamă. Nici eu nu m-am grăbit să-i spun.
Domnul Lascăr tremură din toate mădularele. Gândesc că poate o fi tremurând de oboseală.
Dau bună seara boierului cu monoclu şi mă ţin scai după domnul Lascăr. Eu ies cu faţa spre uşă, domnulLascăr merge de-a-ndărătelea. Coborâm scara.
DomnulLascăr îmi şopteşte:
— Ce-ai făcut, nenorocitule? Ai întors spatele boierului…
— Nu te supăra, domnule Lascăr, dar nu pot să merg cu dosul înainte. Ce sunt eu, rac?
Domnul Lascăr se miră, încearcă să zâmbească: 503
— Eşti cutezător!…
— Nu ştiam, dar dacă spui dumneata…
— Ai să dormi la Safta.
— Mulţumesc.
Argaţii se ploconesc înaintea domnului Lascăr mai abitir decât se ploconea domnul Lascăr înaintea boierului.
— Domnule Lascăr, am să te rog ceva…
— Ce mai vrei?
— Cum îl cheamă pe boierul ăsta?
— Arghir Arizan. Tare sunt supărat! mi se spovedeşte domnul Lascăr.
— De ce eşti supărat, domnule Lascăr?
— Gândeam să te opresc la cancelarie. Nu mai prididesc cu lucrul. De câte ori vine cineva care ştie să scrie mai citeţ, eu cred că am să-l pot opri la cancelarie. Boierul mi-l ia şi-l trimite pe deal. Oamenii nu stau prea mult pe deal.
— De ce?
— Eu ştiu? Poate li se urăşte să trăiască acolo, în pustietate.
— Cred că mie n-o să mi se urască.
— Om trăi şi om vedea, dar una ştiu: am rămas fără ochi de când zgârii hârtia, m-am săturat.
— Şi boierul nu te scoate la pensie?
— Nu. Boierul Arizan nu scoate pe nimeni la pensie.Lucrez la moşia asta de patruzeci de ani. Cât ai putere, munceşti şi primeşti leafă. Când nu mai poţi munci, te dă afară.
Angajează pe altul.
Îl las pe domnul Lascăr să se tânguie în şoaptă de unul singur. Mă întorc la bucătăria Saftei.
