— Mulţumesc.

— Vii de departe?

— Din sudul Dunării.

— Oi fi ostenit, taică?

— Niţeluş.

— Apăi ţi-o pregăti baba mea aşternut pe prispă.

— Aş putea să vă plătesc pentru găzduire.

— Bani nu luăm, că nu ţinem han. Dar, dacă ai asupra ta ceva bani, păstrează-i, taică. Ţi-or fi de trebuinţă

începând de mâine.

Bucăţica de pâine pe care am mâncat-o, neagră şi tare ca piatra, amestecată din belşug cu tărâţe şi cu fire de paie tocate, mi s-a părut mai dulce decât dulcea miere.

— Aşa e, taică, pâinea pe care o mâncăm acum, când o putem căpăta şi pe-asta. Războiul…

— E bună pâinea.

— Bună! Să fie la duşman asemenea bunătate! Trebuie să fii tare flămând ca să ţi se pară bună.

— Asta e adevărat! Eram rupt de foame…

— Mai ia o felie…

Am mai luat o felie. O mâncam, mestecând-o, încet, să-i simt toată dulceaţa şi toată amăreala. Pâine de război…

Pe şosea treceau umbre fumurii în pas cadenţat.

637

— Patrule nemţeşti.

— Trec des?

— Trec zi şi noapte, taică. Norodul stă liniştit. Dar ei se tem. Pe la centru mai e din când în când câte-o încăierare, câte-o zurbă. Pe-aici, pe la noi, pe la margine, e linişte. Ce să

zic? Dar nemţii se tem. Într-o zi tot au să plece…

— Când?

— Când vor pierde războiul. Nu se poate să nu piardă

nemţii războiul. N-ar fi drept.

— Războaiele le câştigă cei tari.

— Nemţii au fost tari la început. Acum nu mai sunt.Mor pe fronturi. Au atâtea fronturi… Mor. Şi slăbesc, taică…

Citisem, cu mult înainte de a mă duce să mă angajez argat la armanul de pe deal al boierului Arizan, cel cu un ochi de sticlă, câteva cărţi despre Bucureşti, în care se vorbea de viaţa şi de oamenii acestui oraş. Dacă ar fi fost să mă iau după câte îmi spuseseră ele, ar fi trebuit să mă las de mult păgubaş. Pentru că toate aceste cărţi îmi spuseseră una şi aceeaşi poveste: oraşul ucide repede pe omul venit de la ţară

cu gândul să vieţuiască în cuprinsul lui. Oraşul mare e ca un balaur uriaş care, odată ce te-a prins între fălcile lui, te sfârtecă… Dacă te-ai născut la ţară, acolo să îţi duci zilele: oraşul trebuie să rămână al orăşenilor. Tu, om născut la ţară, dacă îţi vei căuta rosturi la oraş, vei pieri, neputându-te adapta, ori, în cazul cel mai bun, îţi vei afla nişte rosturi mărunte şi vei târî după tine, toată viaţa, nefericirea.

Şi apoi, cum să părăseşti iarba verde a câmpurilor?Cum să

te desparţi de păduricea care freamătă? Cum să te închizi între zidurile de cărămidă ori de piatră şi să-ţi lipseşti obrajii de mângâierile vântului?

La oraş, ploaia parcă ar plânge, parcă ar jeli, pe câtă vreme la ţară, căzând despletită peste lanuri ori peste ogoare, ploaia cântă adâncul cântec al vieţii.

Cum să pleci de la ţară şi să nu mai vezi frumuseţea 638

neasemuită a viscolelor albe alergând peste câmpuri, a zăpezilor nesfârşite? Cum să pleci de acolo unde ai soare, şi aer, şi apă, pentru a trăi în umbra zidurilor? Cum să

pleci?

O! Literatură… literatură…

— Sunt cărţi care spun adevărul şi cărţi care îl ascund.

Să bagi de seamă, Darie…

— Am băgat de seamă…

Şi eu, unul, am cunoscut frumuseţea câmpurilor şi a pădurilor. Am cunoscut frumuseţea apelor şi a cerului.Cunosc cântecul ploii şi şuierul viscolelor albe, şi nesfârşirile acoperite cu marama de argint a zăpezilor…

Dacă aş fi mânz sau viţel, sau ied sau pui de vrabie, poate că n-aş dori nimic.

Dar sunt om.

Şi în om se aprinde o flacără.

Cine o aprinde?

De ce o aprinde?

Spune-mi: te poţi mulţumi cu iarba?

Alergi prin ea cu picioarele desculţe.

Şi picioarele ţi se udă de rouă.

Când eşti copil, asta îţi place.

Dar te poţi hrăni oare cu iarbă?