Mi se pare că sunt ca o vioară. Ar mai putea să cânte o vioară în care s-ar bate cuie? Fiecare cuvânt grosolan zvârlit în mine mă jigneşte, mă doare. E ca şi cum cineva ar bate în trupul meu viu şi firav cuie. Rabd şi tac. Îndur şi tac. Pe urmă, încerc iarăşi să mă apăr, deşi ştiu că o fac în zadar.
— A mai adus ceva bani în casă acum o lună.
Tata, cu gândurile în altă parte, nici-nu mă mai ia în seamă.
În iarnă, se ridicase în gară un nou turn de apă lângă cel 489
vechi. Treceau multe trenuri nemţeşti cu soldaţi, cu armament pentru front. Lucrasem la turnul de apă ca salahor, dar lucrul se terminase în două săptămâni.
Câştigasem un pol şi-l adusesem bucuros tatii.
Aş fi vrut să mai mă duc şi altundeva să lucrez, dar nu găseam de lucru nicăieri. Eram luat, ca şi ceilalţi băieţi de vârsta mea, de neamţ, la corvezi. Pentru corvoadă, bineînţeles, nu se dă nicio plată. Poate mi-aş fi găsit un rost, dacă aş fi intrat slugă la un bogătan, pe te miri ce, cum intrase, pe vremuri, frate-meu Ion la bogătanulŞoavă. Dar mi-era lehamite de slugărit în sat, mi-era şi ruşine. Îmi dădeam seama că, de când am rămas şchiop, sunt privit ca un netrebnic, ca o otreapă omenească. Cui ce-i păsa de câte fierbeau în mintea şi în inima mea?Dacă nu poţi merge după
plug şi după raliţă, dacă nu te poţi târî pe genunchi la secerat, cu focul cumplit al soarelui în creştet, dacă nu poţi lua sacul la spinare să-l duci pe scândura îngustă de la mal în şlep, de ce să mai trăieşti? Două parale şterse nu mai faci.
Pentru neputincioşi nu există milă. Numai batjocură şi scârbă. Şi eu eram un neputincios. Viaţa aspră îşi are legile ei. La drept vorbind, ce să mai ocolesc adevărul, două parale nu făceam, cu toate că prin gând îmi treceau fel de fel de închipuiri.
Plecasem la oraş şi mă întorsesem de la oraş cu hotărârea de a mă duce – ce neobrăzare! – la învăţătură.Mă
îmbrăcasem de iarnă, la bâlci, şi-mi făurisem planuri cum să
mă înscriu la şcoală; cum să-mi caut gazdă; cum să-mi cumpăr cărţi; cum să mă pun cu burta pe învăţătură…
Peste planurile mele se prăvălise războiul, năvala oştilor străine, ocupaţia germană. Războiul se prelungea. Nu îi întrezăream sfârşitul. Rămăsesem în casă, povară. Mâncam ca un milog, pe nemuncitelea. Fraţii şi surorile mă priveau chiondorâş. Ronciş-ponciş mă privea mama şi nimic nu-mi spunea. Mă simţeam mai prost decât dacă m-ar fi certat ori 490
m-ar fi ocărit, aşa cum făcea uneori tata.
Înghiţeam, când aveam ce bruma înghiţi, şi dumicatul mi se oprea în gât. Beam o gură de apă şi apa mi se părea sălcie. Aerul mă înăbuşea. Tavanul şi cerul parcă mi se prăbuşeau pe umeri.
Nu. Nu mai era de răbdat. Nu mai era de îndurat.Trebuia să plec. De plecat, trebuia să plec. Mă întrebam numai: încotro? Încotro s-o apuc? Şi nu ştiu pentru ce, dintr-o dată, m-am hotărât: am să plec pe Călmăţui, în jos, spre miazăzi, spre Dunăre.
491
XVIII
MAI DEPARTE
Dincolo de satul nostru, spre Bulgaria, e Cârlomanul –
cătunul îngust şi lung, strâns între râpele roşii ale dealurilor şi între apele, care aici sunt largi şi adânci, acoperite pe lângă maluri de trestii şi papură, ale Călmăţuiului –unde locuiesc mătuşă-mea Ciurea cea chioară şi bunică-mea, care a rămas tot mândră, tot ţanţoşă, cu cămaşa mereu albă, scrobită, bunică-mea, pe obrazul căruia timpul nu mai are putere să-şi lase urmele, semnele.
Feciorii şi ginerii mătuşi-mi Ciurea au plecat la război.Nici n-au avut loc toţi într-un vagon de cale ferată. De la niciunul n-a venit, de luni şi luni, nicio ştire, de parcă – flămând – i-a înghiţit pe toţi pământul.
A rămas mătuşă-mea Ciurea, bătrână şi ogârjită, cu fetele şi cu nurorile, cu nepoatele şi cu nepoţii mărunţi.Struneşte herghelia de muieri bătrâna, o ţine în frâu, să nu se dea vreuna în stambă, să păstreze nepătată cinstea casei, până
s-or întoarce bărbaţii plecaţi – dacă s-or mai întoarce.
Bunica de la Cârloman locuieşte tot în căsuţa veche şi albă, curată ca un pahar, cu ţaţa Anica şi cu plozii ei – a fost puioasă ţaţa Anica, cinci-şase copii are în bătătură – se mai ia cu aia în colţi, o mai ceartă, o mai împacă, o mai bodogăne
– soacră, de!
Nenea Dumitrache, năvlegul, se bate cu duşmanii prin munţii Moldovei – dacă n-o fi muşcat cumva ţărână cu gura.
Prost, de bun ce era, blendărău, l-au luat la armată şi apoi la război, pe nenea Dumitrache, mai mult ca să-şi facă râs de el gradaţii decât să aducă vreun folos cuiva.Mult s-au mirat oamenii când, dus pe front, nenea Dumitrache s-a dovedit a fi fără teamă de moarte, sărind la atac întâiul şi mânuind cu meşteşug arma. După primele lupte, i s-a şi agăţat pe piept o 492
decoraţie. Dac-o scăpa cu viaţă, o să vie cu decoraţia acasă.
Doarme în cimitir bunicul blajin. De mulţi ani doarme, îl plouă, îl ninge, nimic nu mai ştie. Poate e mai bine de el şi de cei de sub pământ, topiţi în pământ lângă el. N-au aflat de câte s-au mai abătut peste oameni.
După Cârloman, mai mergi niţeluş pe şosea ori pe lângă
şosea, pe potecă, cât ai trage şapte fumuri din lulea, şi ajungi în Putinei, sat cu popă muieratic şi adunător – popa Ion, fiul cel mare al popii Tomiţă Bulbuc, de la noi din Omida – din pricina purtării căruia cei mai mulţi rumâni, cu neveste şi copii, au trecut la legea nouă la care a trecut şi frate-meu Ion cu nevastă-sa, sârboaica, s-au făcut adventişti.
După ce te-au lătrat cât te-au lătrat câinii în Putinei, urci dealul, o coteşti şi ai ajuns la Secara.
Am vrut să mă opresc la Secara pentru un ceas, la mătuşă-mea Uţupăr, să mă odihnesc, s-o mai văd, să-i ascult glasul şi, dacă oi găsi-o în toane bune, s-o zgândăresc, să-şi dea drumul la limbă să-mi mai povestească de câte a trăit ea în vremurile trecute, să-i cer să-mi dea ceva să îmbuc şi să sorb o gură de apă. Aş fi vrut s-o văd şi pe vară-mea Diţa, devenită acum muiere în putere, cu patru copii prinşi de poale. Născuse de două ori câte doi.
M-am gândit şi m-am răzgândit. Mi-am văzut de drum mai departe.
Şi bărbatul vară-mi Diţa a plecat la război. Încă o casă, casa Uţupărilor, plină de tristeţe, încărcată de jale…
Merg înainte, să nu mă apuce chindia pe câmp.
Din zori am plecat de acasă. N-am spus nimănui încotro plec, de ce plec.
Acum e spre amiază. Dimineaţa a fost friguroasă. Pe urmă, pe măsură ce soarele s-a ridicat, s-a mai încălzit.
493
