căzut eroic pentru Germania şi pentru Kaiser”. Rosa, Luise sau Ana-Maria or să se mărite cu Otto Fritz, băiatul chel, de douăzeci de ani, al angrosistului, de la care luai, uneori pe credit, coşuleţul cu mărfuri pentru prăvălioara ta.Da. Cu Otto Fritz debilul, care n-a fost găsit apt pentru a fi îmbrăcat în uniforma militară şi trimis pe front. Gott mit uns.

Dumnezeu cu noi. Dumnezeu cu tine, MaxBlunk!

Şi tu strigai Gott mit uns, Johann Richard Gramms?Ai fost student până acum trei ani. Erai înalt şi subţire şi purtai părul mare, stufos. Îl studiai pe Goethe şi peSchiller, şi te pregăteai să te apropii de docenţă, scriai şi publicai prin reviste versuri lirice. N-ai fi strivit o muscă.Ţi-era frică de întunericul nopţilor şi de întunecimea pădurilor. Şoarece de bibliotecă! Te temeai până şi de lumina soarelui. Îţi priau odaia cu storul lăsat care te despărţea de vuietul oraşului şi lumina lămpii care îţi menaja ochii miopi. Te bucurai că eşti palid şi că ochelarii îţi accentuau aerul de savant tânăr, pe care îl căpătaseşi. Credeai cumva în Dumnezeu? Cum puteai să crezi? Citiseşi doar pe marii filosofi şi erai un copil teribil al acestui secol. Kaiserul a crezut că poate face şi din tine un cuceritor. Te-ai bătut în Flandra şi-n marginea marilor lacuri poloneze… Te-ai bătut în Balcani şi ai căzut aici, între Dunăre şi Bucureşti. O! Ce mai carte ai fi scris, dacă

ajungeai la sfârşitul războiului! Pe unde aifost, ce-ai făcut, cum te-ai luptat, cum i-ai învins pe barbari…

Carnetul cu notiţe începe să putrezească şi el între tunica şi cămaşa ta în acest mic cimitir de la marginea de şosea sfârtecată de bombe şi şrapnele, în timp ce casca ta de oţel, largă şi turtită ca un ceaun, care n-a putut să te apere de moarte, strigă mereu din vârful crucii tale de lemn: Gott mit uns, Gott mit uns, Gott mit uns! Ei bine!Dumnezeu cu tine, Johann Richard Gramms! Dacă o să-nvăţ cândva bine graiul tău, o să-ţi caut versurile prin vechile reviste germane şi o să

le citesc. Dumnezeu cu tine, Johann Richard Gramms…

628

Dar nu există niciun Dumnezeu.

Din care parte a Germaniei eşti, Joseph Koppe? Câţi copii ai lăsat acasă, Konrad Schultze? Cine stă la casa marii berării „La Frederich cel Mare” în locul tău, AloisDiesing? Mitzi! Nu. Nu stă Mitzi, ci javra aceea deFuchs, care pretindea că-i bolnav de ficat. Era mai sănătos ca tine. N-ai ştiut! Şi n-ai ştiut că Mitzi a ta s-a încurcat cu el de cum l-ai adus în prăvălie? Ce ştie satul nu ştie bărbatul. Dar n-ai avut când să auzi acest proverb valah. Abia ai trecut Dunărea şi ai căzut!

Gott mit uns. Dumnezeu cu noi. Gott mit uns. Dumnezeu cu tine, Alois Diesing. Dumnezeu cu voi toţi.

Printre morminte, au răsărit şi au înflorit măgereii, floare săracă de bogat câmp valah, albăstrele şi ochiulboului.

Văzduhul începe să vuiască… Vuietul creşte…

Ies din cimitir şi mă culc, să mă odihnesc câteva clipe măcar, în iarbă.

Vin dinspre Dunăre şi trec spre Bucureşti trei avioane Taube în triunghi. Sunt cenuşii. Poartă fiecare cruci mari pe aripi, zboară la câteva sute de metri numai.

Aviatorii ştiu că de pe pământurile pustiite peste care trec n-o să se îndrepte spre ei nicio gură de armă.

Au ajuns deasupra câmpului unde s-a desfăşurat în toamnă grozava luptă.

Văd capetele aviatorilor. Se pare că priveliştea îi interesează. În viraje largi se lasă jos, tot mai jos. Ocolesc de câteva ori câmpul sălbatic, cu ierburi şi oseminte, cu gropi de obuze şi lungi şanţuri de apărare. Probabil că iau fotografii.

Se ridică mai sus, mai trec o dată pe deasupra şesului, lăsându-se când pe o aripă, când pe alta. Poate că acesta e un semn de salut adus morţilor acestora neîngropaţi, ori celor adunaţi în micul cimitir. Îşi văd de calea lor spre oraşul cel mare către care se îndreaptă şi paşii mei.

629

O fată măruntă şi sprintenă, născută undeva prin munţi, slugă la cârciuma de lângă gară a lui Bucur, când era cuprinsă de jale şi dor, începea să cânte: Lung e drumul Clujului,

Dar mai lung e-al dorului…

— Dar drumul Bucureştilor e scurt, Miţa Butoi?

— Şi acela e lung, Darie, şi-i greu. L-am încercat o dată şi m-am lăsat păgubaşă. Am venit să trăiesc la Omida şi să

şterg la nas plozii cârciumarului…

— Am să-l încerc, drumul Bucureştilor, şi eu, MiţaButoi.

— Numai să te ţină curelele, Darie.

Curelele, mai bine zis cureaua cu care eram încins mă

ţinea. Picioarele, nu ştiu ce naiba aveau de voiau să mă lase.

Cu fiecare pas mă depărtam de locul morţii, dar nu era niciun semn că mă apropii de ţinuturi care ar fi mai ale vieţii. Mă ajunsese setea, la osteneală nu mă maigândeam, nici la foamea cu care eram obişnuit şi pe care puteam s-o îndur zile şi nopţi în şir, fără să mă chinuie peste puteri.

Încercam să grăbesc pasul, mă zoream, mă bătea gândul că bine ar fi să mă prindă noaptea lângă oameni. Nu mă

speriase, dar oricum mă zguduise şi mă îndurerase priveliştea prea îndelungată a pârjolului, a pustiului şi a morţii. Ar fi fost mai uşor de îndurat totul, dacă aş fi simţit lângă mine, lipăind prin ţărână, cel puţin paşii unui câine.

Aş fi împărţit cu el singurătatea care n-ar mai fi fost singurătate. Mi-a venit să râd de unul singur, ca prostul, când mi-a trecut prin gând că m-ar bucura dacă l-aş vedea mergând pe lângă mine chiar şi pe unchiul Tone cel rău, de la Ruşii-de-Vede. Ba i-aş fi dus la spinare, aşa nevolnic cum eram, până şi mindirul. Oricât ar fi fost el de greu.

— Să nu doreşti niciodată singurătatea îndelungată,Darie.

630

— N-am s-o doresc.

— Uneori ai dorit-o.

— Deseori omul doreşte din necugetare ceea ce i-ar prinde rău dacă ar avea.

Pe când mergeam aşa, sfărâmat şi moleşit, prin tăcerea timpurilor goale, am tresărit auzind în urmă tropot de cai şi huruit de căruţă. Dar nu mi-am dat osteneala să mă uit îndărăt şi nici să mă feresc, căci drumuiam de fapt marginea şoselei, pe acolo pe unde ierburile din şanţ îşi întinseseră, ca nişte braţe lungi, vrejurile cu frunze înguste şi crestate pe margini. Am ridicat fruntea abia când a trecut pe lângă mine o hodoroagă de căruţă. Erau înhămaţi la ea doi cai voinici, cu picioarele groase, potcovite. M-a învăluit într-un nor de praf căruţa. Nici n-am avut vreme să bag de seamă ce fel de neam de oameni şi câţi erau căţăraţi în ea, că s-a şi oprit. Norul de pulbere s-a risipit.De pe capră, doi soldaţi turci, cu fesurile roşii pe creştet, şi-au întors spre mine feţele prelungi şi galbene.

Mă priveau întrebători cu ochii lor măslinii şi strâmbi. Mi-a prins bine atunci puţina cunoştinţă a limbii turce, pe care o prinsesem de la nefericiţii prizonieri dobrogeni, în deal, la arman. Când au îngăimat câteva vorbe, le-am priceput înţelesul şi le-am răspuns stâlcit, în graiul lor, că am cale spre Bucureşti. Am şi cutezat a-i ruga, încurajat de blândeţea feţelor şi a ochilor lor, dacă pot să mă îngăduie în hărăbaie. Nu călătoreau chiar până la Bucureşti, ci până în satul apropiat, unde făceau de gardă la un post.

Puteam, dacă vream, să mă folosesc de prilej şi să sar peste loitră. Le-am mulţumit, la urcuş m-au ajutat şi ei, şi am încălecat pe sacul de făină pe care-l aduceau de laGiurgiu.

Armele li se odihneau în căruţă lângă sac, lepădate cu scârbă parcă. Erau nişte arme vechi, germane, cu bătaia scurtă, de felul acelora cu care rumânii din Omida umblau 631

noaptea, când le venea rândul de caraulă, prin sat.

Caii o porniseră. Şi înaintau greu pe şosea, în trap obosit.

Căruţa prăpădită, zdruncinându-ne de ne întorcea stomacul pe dos şi ne veneau maţele la gât, şi-a reluat asurzitorul huruit. Chipurile turcilor arătau şi ele o oboseală şi-o istovire greu de-ndurat. Pe la tâmple, le şiroia sudoarea… Ca şi pe la ceafă… Turcul care ţinea hăţurile şi care învârtea din când în când, alene, pe deasupra cailor, o biciuşcă, să-i mai îndemne la drum, a început să îngâne printre buze, pentru el, poate ca să-şi alunge piroteala, un cântec lung şi trăgănat, din care rareori pricepeam un cuvânt. Era, mai curând, un plâns înăbuşit al unui suflet chinuit şi ars de dor.

Pe sub ochii mei, ascultându-l, se scurgeau aceleaşi şesuri dezolante, acoperite de pârloagă. Eu vedeam însă, poate chiar odată cu turcul care cânta şi cu celălalt care-lasculta alături moţăind, ceea ce citisem odată într-o carte italienească despre Istanbul şi nu uitasem: apele albastre ale Bosforului care legănau în seară caice de aur cu umbrar de mătase verde şi care, în mersul lor lin, călcau umbra minaretelor răsfrânte în limpedea apă, tremurată de atingerea uşoară, ca o mângâiere, a lopeţilor.

— La dracu cu amintirile! Neghiobule! Altceva spuneau şi jalea şi cântecul.

Soldatul cu faţa prelungă, galbenă-smeadă, cu fes, nu se putea gândi la Bosforul desfătărilor, pe care n-a avut cum să-l cunoască! Paşă era el? Bey era? Nici sultan ori vizir nu părea să fie. Tunica îi era ruptă şi cârpită între spete, acolo unde se strângea năduşeala. Sparţi îi erau bocancii şi peticiţi. Roşu-spălăcit îi era fesul. Am ascultat cu urechile ciulite şi cu auzul încordat să prind mai bine cuvintele abia şoptite de tristul soldat. Susurau lacrimi din cântecul îngânat. Ochii lui şi ai celuilalt care tăcea erau duşi în depărtate depărtări dragi şi vedeau, printre gene, aspre şi 632

sărace câmpuri anatoliene, bântuite de vânturi crunte şi de pojarul soarelui. Vedeau sate mărunte, cu uliţi înguste, mărginite de ziduri de pământ bătut. Şi dincolo de zidurile de pământ bătut vedeau, scunde, dar frumos mirositoare, boschete de arbuşti, în a căror umbră puţină îi adăstau cadâne în feregea şi copii în şalvari. Moscheia satului lor, pe care o vedeau ei cu ochii amintirii, în ceasul acela de înserare, era şi ea măruntă. Minaretul nu era nici el înalt.

Din patru-cinci paşi, hogea bătrân ajungea în vârful lui să-şi rostească răguşită strigare.

Era ceasul de rugă al asfinţitului.