vorbească de sleite ce sunt. Stau întinse în pat, cu ochii uscaţi, proptiţi în tavan. Cea mică de tot, ce să sugă?
Floarea, de nemâncare, are pieptul ca iasca. Nu mai pot îndura să-i ştiu murind de foame… Nu mai pot îndura. Auzi?
O podideşte plânsul pe dada Evanghelina. Galbenă, mama rămâne nemişcată, ca de pământ. O aud târziu:
— Şi ce vrei să fac eu?
— Dă-mi ceva.
— N-am. N-am ce să-ţi dau, fetiţo!
Iarăşi şi iarăşi tăcere de piatră. Acum, parcă am purta fiecare în spate nu unul, ci şapte ceruri şi toate de plumb.Sorbim aerul, şi aerul pătrunde în pieptul nostru greu ca pământul, înecăcios ca fumul şi amar, amar. Inimile slăbite bat încet şi neregulat, ca nişte ceasornice cărora li s-au stricat zimţii de la o rotiţă. Picioarele, când mergem, ne atârnă grele ca butucii. Eu unul nici dacă aş şti că se scufundă pământul sub mine, şi aş avea încredinţarea că aş
486
putea scăpa cu fuga, n-aş avea putere să fug.
— Poate, fată, să-ţi dau o strachină de mălai de mei.A adus rumânul ăsta al meu acasă o traistă. Nu ştiu de pe unde. E bună la nevoie şi mămăliga de mei. Du-i-oFloarei lui Uie.
— Mulţumesc, mamă.
Pleacă soră-mea Evanghelina cu fusta ridicată să nu i-o stropească noroiul. Atât mai are, o fustă. Oamenii au mai avut de-ale îmbrăcăminţii. Au tot purtat. Straiul, dacă îl porţi întruna, nu-l mai schimbi, se rupe. De cumpărat n-ai nici pe ce, n-ai nici de unde.
Războiul în nicio parte nu-şi înclină cumpăna. Pare a se prelungi la nesfârşit. E o maşină uriaşă care toacă şi mănâncă neîncetat carne de om, viaţă de om.
Când am intrat şi noi în război, s-a auzit că nemţii vor fi bătuţi, doborâţi pe toate timpurile de bătaie… Pe urmă, nemţii au năvălit, au despuiat şi au golit satele.
Cizma lor e grea, din ce în ce mai grea.
Pe moşii muncesc puţinii bărbaţi care au mai rămas, muncesc femeile şi copiii şi, de la un timp, muncesc prizonierii.
Miliarezi, boierul olog de la Băneasa, şi-a adus pe moşie prizonieri români. Îi strunesc logofeţii şi-i storc de vlagă de câtă muncă le dau. Gogu Cristofor de la Belitori şi State Pantazi de la Cârligaţi la fel au făcut. Muncesc prizonierii români la boierii români, păziţi de soldaţi nemţi.
Prizonierii aceştia sunt de prin părţile Moldovei. N-au cum fugi. N-au unde fugi. Drumurile sunt păzite, împânzite cu gărzi. Nu te poţi mişca. Dacă mergi ceva-ceva mai depărtişor de sat, îţi trebuie bilet de voie – auswais –o hârtie galbenă plină de iscălituri şi de ştampile de la comandatura germană. Decât să te înfăţişezi acolo şi să
ceri auswais, mai bine lipsă. Te învârteşte, te iscodeşte, te suceşte neamţul: unde te duci, pentru ce te duci, n-ai 487
putea să nu te duci? Sufletul îl scoate din om, nu altceva.
Prizonierii dorm prin grajduri, rupţi, bărboşi, nespălaţi. Li s-a scârbit de viaţă, le vine să-şi lepede zilele, ochii le sticlesc în cap ca haitelor flămânde, încolţite.
La toţi ne sticlesc ochii în cap de sărăcie, de foame…
Cade noaptea şi parcă ar cădea potopul peste lume.Dacă
auzim paşi grei pe uliţă ne speriem; ştim că sunt paşii nemţilor! Ce-or fi căutând! La cine s-or fi ducând…Ne cuprinde teama dacă auzim fluierături, împuşcături, chiot ori geamăt de om. Nu ne este îngăduit să ieşim afară din arie noaptea.
Vine ziua şi soarele străluceşte – soare blând şi călduţ de primăvară – şi parcă ar fi tot noapte. Nicio bucurie nu ne aduce ziua şi soarele, nicio bucurie…
Mă simt străin în casa în care am crescut. Sălbăticiţi, ne simţim străini unii de ceilalţi, deşi am vieţuit ani şi ani laolaltă. Înrăit şi eu ca şi ceilalţi – ori poate mai mult –mi se pare că nu mai am loc la masă, că mi se cântăreşte din ochi şi mi se numără dumicaţii pe care-i duc la gură.
— Toţi mâncaţi şi niciunul n-aduceţi nimic în casă.
Încerc să mă apăr:
— Am adus ce-am câştigat la Ruşii de Vede, la stăpâni.
— Câţiva poli! Ne-ai pricopsit. Ai muncit ca un nătărău, mai mult pe degeaba. Te-am băgat la stăpân bun, la jupân Moţatu, să înveţi meserie, nu glumă, tăbăcăria. Oînvaţă
atâţia şi li-i bine, ba unii se şi pricopsesc din ea.M-ai făcut de ruşine. Ai fugit. Ca un câine uşarnic ai schimbat trei stăpâni într-un an. Unde o să ajungi, măi băiatule? Ce-o să
se aleagă de capul tău? Ţi s-au suit fumurile la cap. Vrei să
înveţi carte. Învăţătura, băiatule, nu e pentru de-alde tine.
Mai rămăseşi şi beteag. Ştiu eu la ce te gândeşti tu. Îţi spui: dar frate-meu Gheorghe cum a învăţat carte? Acela, băiatule, a avut noroc. L-a luatBerta şi l-a dus la şcoală. Pe tine cine 488
să te ducă? Şi când?Războiul o să ţină mult. Până atunci o să ajungi măgădan.
Tata ţine la mine. Dacă ar auzi pe altcineva – un om străin – vorbind de mine în felul acesta, ar sări la el, l-ar lua de gât, l-ar stropşi în bătaie. Dar e necăjit, cum poate nu e alt om pe lume. Îşi varsă şi el necazul pe cine nimereşte. Cum mă vede umblând prin casă şi prin arie şontâc-şontâc, îl cuprinde mila şi, ca să nu şi-o arate, mă
bălăcăreşte cum îi vine la gură. Rabd, dar şi răbdarea omenească are o margine.
Niciunul din cei ce trăiesc în preajma mea nu-şi dă
seama că sunt bolnăvicios de sensibil. Dacă mi-ar spune cineva o vorbă bună, de trei ori m-aş da peste cap de bucurie, cum se dau clovnii la circ. Cu sudalma şi cu răul nimeni nu izbuteşte să mă înduplece. Mă încăpăţânez, mă
îndârjesc, cad la pat bolnav de supărare, dar de muiat nu mă moi. Mă înduioşează salcia când o văd cum îi cad frunzele. Mă face să sufăr amurgul când văd soarele galben şi leşinat. Pe Petre Rădoi, căruia, în sfârşit, i-au murit toate fetele şi a putut să-şi împlinească visul, să se însoare cu muiere tânără adusă de departe, de pe Bercelui, îl urăsc de când am băgat de seamă că nu varsă o lacrimă când îi calcă moartea în casă.
