Ceva mai departe, căzuţi într-o şarjă care trebuie să fi fost vijelioasă, caii… şi călăreţii…

Lângă scheletul lung şi deşirat al fiecărui cal, trupul întins făcut ghem în cădere al cazacului.

Biruitorii vremelnici au cules şeile bogate şi frâiele înflorate şi… cizmele înalte până la genunchi ale călăreţilor mândri.

Au rămas să acopere scăfârliile căciulile mari purtate deasupra feţei, pe sprânceană. Şi au rămas tunicile scurte şi îmblănite să acopere resturi de trupuri.

În vale, uniformele cenuşii ale turcilor şi fesurile lor roşii, 624

ca nişte mari flori de mac, sunt amestecate cu uniformele gălbui-roşcovane şi cu chipiele cu cozoroc mic ale bulgarilor.

Oameni veniţi din răsăritul îndepărtat al stepelor şi oameni coborâţi de pe plaiurile muntene şi moldovene s-au înfruntat aici cu alţi oameni veniţi din Balcani şi de dincolo de Bosfor, din podişul uscat şi sărac al Anatoliei.

Au căzut în această bătălie şi câţiva nemţi. Pentru ei s-a alcătuit un cimitir, cu cruci şi gard împrejmuitor, la marginea şoselei.

— Acesta e războiul, Darie. Ai să ţii minte?

— Am să ţin minte.

Obosit de drum, stors până la sleire de zăpuşeala care crescuse şi tot mai creştea, m-am rezemat de gardul cimitirului şi am privit şirurile de cruci aşezate, ca rândurile soldaţilor la paradă, la depărtări egale.

Pe fiecare cruce un nume era scris clar. În vârful fiecărei cruci o cască de oţel, largă şi turtită ca un ceaun, purtând în faţă o inscripţie: Gott mit uns… Dumnezeu cu noi! Care Dumnezeu? Şi de ce cu voi, nemţii?Fiindcă aţi plecat de la voi de acasă înarmaţi până în dinţi să treceţi omenirea prin foc şi sabie şi s-o supuneţi stăpânirii voastre?

— Darie, nu certa morţii…

— Nu-i cert. De altfel, şi dacă aş face-o, nu m-ar auzi.Morţii nu văd şi nu aud.

Odată, când bunicul cu barbă galbenă de la Cârlomanu se văita că-l dor dinţii, aspra-mi şi dârza-mi bunică s-a răstit la el şi i-a spus:

— Te dor dinţii? Mori, dacă vrei să nu te mai doară.Pe morţi nu-i mai dor dinţii.

Gott mit uns… Dumnezeu cu noi… Dumnezeu cu voi, morţilor, şi toţi sfinţii, şi toate sfintele… Dumnezeu cu voi, nemţilor morţi… Dar cine sunteţi voi?

— Vino, mi-a şoptit parcă cineva la ureche, şi află

625

numele noastre, şi plânge-ne…

— Mi s-au uscat ochii privind trupurile celor pe care camarazii voştri i-au ucis şi i-au lăsat neîngropaţi în vale.Nu mai am lacrimi…

— Vino şi află numele noastre. Plânge-ne fără lacrimi.

Plânsul cel mai adânc şi mai sfâşietor e plânsul fără

lacrimi…

Mi-am adunat puţinele-mi puteri şi, sărind îngrădirea măruntă, am intrat în cimitir.

La mijloc, o cruce mai înaltă, un coif… Deutschland über alles. Germania mai presus de toate… Germania peste tot…

Pe cruce, un nume lung: Karl Ludwig vonDulormier, Ofiţer. Şi von… Deutschland über alles… Germania mai presus de toate. Germania peste tot… Şi tu, care purtai acest coif ce şi din vârful crucii tale strigă:Germania mai presus de toate…

Germania peste tot…Nici măcar nu erai neamţ de sânge, cu toate că te chemaKarl Ludwig… Mi-o spune acest Dulormier din coadă, care, după câte ştiu până acum, e curat francez.

Parcă-laud şi acum pe bunul meu învăţător Gheorghe Popescu-Bragadiru lămurindu-mi ascunzişurile istoriei:

— Şi a fost atunci, prin secolele al XVI-lea şi alXVII-lea chiar, o mare învălmăşeală în Europa. Oamenii s-au războit îndelung şi s-au măcelărit unii pe alţii în numele lui Hristos.

Călugării papali au schingiuit şi au ars de vii pe ruguri mii şi mii de oameni bănuiţi că nu se închină lui Dumnezeu după

tipicul catolic. Câteva sute de mii de francezi şi-au părăsit patria, izgoniţi de regii lor catolici, pentru că trecuseră la protestantism. E vorba de hughenoţi, Darie. Unii au fugit în Olanda de unde au plecat mai târziu în America şi în Africa de Sud. Alţii s-au adăpostit în Germania şi, dintr-un mizer sat de pescari de lacuri, au făurit, cu banii şi cu munca lor, Berlinul… Cu timpul s-au germanizat…îşi mai păstrează

numele de familie…

Karl Ludwig von Dulormier… Dacă ai fi murit de bătrâneţe 626

printre ai tăi, ai fi fost înmormântat, desigur, într-un somptuos cavou de familie. Căci orice familie de oameni înstăriţi are, la oraşe, un cavou al ei. Cu atât mai mult o veche familie hughenotă, înnobilată de cine ştie ce rege prusac ori poate şi plecată în pribegie cu semnele nobleţii de acasă. Aşa, te-a împuşcat lângă CălugăreniiIlfovului un dezbrăcat ca infanteristul Ion Ududui de laOmida, ori te-a despicat cu sabia lui de fulger cine ştie ce ţăran cavalerist… Coiful tău strigă: Deutschland über alles…

Germania mai presus de toate… Germania peste tot.

Gott mit uns… Dumnezeu cu tine, Max Blunk. Tu ai fost un simplu soldat. Dumnezeu cu tine. Ai fost negustoraş la margine de mic oraş german. Îţi plimbai duminica iubita prin vechea pădure din apropiere, din care excursioniştii au alungat zeii bătrânei Germanii. O cinsteai cu o halbă de bere, cu o bucată de pâine cu unt şi cu o pereche de crenvurşti. Te pierdeai în apele ochilor ei albaştri, îi mângâiai mătasea albă a părului şi visai ziua în care, mergându-ţi afacerile, o vei putea lua în căsătorie. Cum o chema? Poate Roza. Poate Luise. PoateAna-Maria. Poate erai şi puţin romantic şi-i dădeai să citească romanele duioase ale lui Paul Heyse, ori poveştile care storc lacrimi ale lui Wildenbruch. O! Cât am plâns şi eu pe ele, atunci când mai aveam lacrimi de risipit pe orice… Te şi vedeai cu două fetiţe blonde, asemenea mamei lor, pe genunchi. Şi peste visurile tale au căzut muzicile militare cu marşurile lor, şi războiul, şi uniforma, şi raniţa, şi casca aceasta care se odihneşte în vârful crucii de lemn şi care strigă: Gott mit uns…

Dumnezeu

cu

tine,

Max

Blunk!

Nach

Paris!

NachRussland!

Nach

Rumänien!

Nach

Călugăreni!

Nach…Gott mit uns… Dumnezeu cu noi… Dumnezeu cu tine,Max Blunk! Roza, Luise, Ana-Maria n-or să te mai aştepte. De mult va fi sosit în orăşelul tău vestea că „ai 627