Va să zică aşa stau lucrurile, pe bătrân îl cheamă, într-adevăr, domnul Lascăr şi, când te sună cu clopoţelul, trebuie să alergi, să i te prezinţi, să-i spui: Să trăiţi, domnule Lascăr, la ordin!
Argatul mă împinge spre uşă, apoi mă duce spre casele din fundul curţilor. Acolo mă bagă într-o odaie.
— Dă-i, fă, Safto, să mănânce. Ca mâine o să ne înjure şi el de toţi dumnezeii. O să lucreze la cancelarie, cu domnul Lascăr, ajunge logofăt.
— Poate că n-o să ne înjure, răspunde Safta.
E o femeie trupeşă, cât trei muieri de voinică, cu picioarele groase ca uleiele şi cu sânii mari, revărsaţi.
Desculţă. Are picioarele arse, tălpile mari, crăpate, cu unghii negre, răsucite. Numai mâinile îi sunt albe. Umblă
cu ele prin bucate, prin apa în care spală vasele.
— Dacă-ţi
spun
eu
c-o
să
ne-njure!
stăruie
argatul.Gheorghiu n-a venit tot ca ăsta? Nu ştia cum să se mai ploconească. Era flămând mort. Acum, nu numai că
ne înjură, ne atinge şi cu harapnicul. Mâna dreaptă a domnului Lascăr…
— Ei, lasă băiatul în pace şi du-te încolo.
Omul pleacă.
— Nu te speria, îmi spune Safta, aşa e Gânju, gură
spartă. Nu trebuie să-l iei în seamă, are inimă bună, dar e păţit şi el cum suntem toţi la curtea asta.
Îmi dă un scaun şi pune lângă vasele spălate o strachină
mare. În strachină răstoarnă din belşug fasole. Lângă
501
fasole mai aşează, pe o bucată de şervet, o felie mare de mămăligă.
— Lingură ia-ţi şi singur…
Aleg o lingură din câteva sute, o şterg, mănânc.
Se bat tătarii la gura mea. Safta mă priveşte. Mai umple o dată strachina.
— Vii de departe?
— Nu tocmai. De la Omida. Azi-dimineaţă am plecat de acasă.
— Şi n-ai luat nimic în gură?
— Nimic.
— Ai picat într-un ceas bun.
Intru în vorbă cu ea. Aflu că boierul e unul dintre cei mai bogaţi din ţinut. Mai aflu că are peste o sută de slugi în curte, încă o sută care păzesc balta cea mare de lângăDunăre, şi se ocupă cu pescuitul şi că, în râpi, sub deal, îşi au sălaş sute de familii de ţigani. Ţiganii îi muncesc boierului o parte din moşie. Inima moşiei este aici, la curte, dar de lucru e şi sus la conac.
— O să fie rău dacă o să te trimită la conac. Nu stă nimeni acolo sus, în pustietate…
— Domnul Lascăr mi-a spus că o să lucrez la cancelarie.
— O fi spus domnul Lascăr, dar nu dumnealui hotărăşte.
— Dar cine?
— Boierul.
S-a lăsat întunericul. Ferestrele castelului sunt luminate.
Hălădui prin curte, sătul, nu se uită nimeni la mine, nici câinii nu mă latră. M-au mirosit numai. Bat iarăşi la uşa domnului Lascăr.
