— Ce căutaţi în baltă, mă?

— Să pescuim, domnule Mieluşel. Mâine sunt Blagoveşteniile. Să mâncăm şi noi, după datină, peşte cu mămăligă…

— E peştele vostru?

— Nu, e al nimănui…

— Ieşiţi afară din gârlă, că mă pun cu patul puştii pe 641

voi…

Nu e voie… Ieşim, ce să facem…

Şi vântul!

— Ce minunat e vântul!

Îţi mângâie obrajii! Câteodată parcă ţi-i sărută…

Alteori vântul se repede asupra ta ca un vrăjmaş. Te pălmuie şi te biciuie.

Şi dacă nu te ţii bine pe picioare, te trânteşte în ţărână.Ce dulce e vântul primăverii!

Da, e dulce vântul primăverii!

Şi eu i-am cunoscut dulceaţa.

Dar spune-mi: când umbli şi vântul e de toamnă târzie ori de iarnă, şi trupul tău e îmbrăcat într-o cămaşă subţire şi ruptă peste care ai azvârlit o haină veche de când lumea, găurită, peticită, te rog să crezi: vântul nu mai are niciun farmec.

El se năpusteşte atunci asupra ta ca un duşman cumplit şi-ţi înfige în trup mii de ace şi mii de cuţite.

Aţi putea să mă lămuriţi care mai e atunci farmecul, vântului?

Şi ploaia!

Cunosc ploile de primăvară care fac să mustească

pământul şi să dea roade.

Cunosc ploile repezi şi calde ale verilor şi ploile lungi şi mărunte, întunecate, ale toamnei…

Când te pătrunde ploaia de toamnă,

şi picioarele îţi sunt goale,

şi trupul flămând şi şubred,

şi ploaia cade peste tine necontenit şi necontenit, şi cât vezi cu ochii în jurul tău se întinde câmpul nesfârşit, şi nicio colibă în care să te adăposteşti, şi niciun loc uscat pe care să te poţi întinde, şi când ştii că până acasă la tine ai ore şi ore de mers prin această ploaie care te fărâmă şi te zdrobeşte, 642

şi care uneori e rece ca gheaţa,

şi straiele zdrenţuite de pe tine devin sloiuri, iar picioarele îţi sângeră, îngheţate până în măduvă, ca de altfel întregul trup…

spuneţi-mi

– dacă puteţi să-mi spuneţi –

care mai e atunci farmecul ploii?

Şi farmecul soarelui,

şi farmecul luminii,

ce bine le cunosc!

Ce bine!

Dar vreau să vă spun ceva,

ceva neplăcut.

Când soarele este la amiază,

când văzduhul seamănă cu plumbul topit, când pământul arde

şi când tu stai departe de orice fir de umbră, frânt de mijloc,

aproape gol şi desculţ şi flămând,

şi aceste lanuri înalte şi bogate, pe care tu le-ai semănat pentru altul, şi pe care le seceri pentru altul şi azi,

şi mâine,

şi poimâine,

şi săptămână asta

şi săptămână cealaltă,

sub acest cer albastru,

sub dogoarea acestui soare de iad,

sorbind plumbul acesta topit

şi târându-ţi întreaga fiinţă deasupra pământului mai aprins decât jarul,

şi când simţi cum te sfârşeşti,