— Domnul Lascăr a spus că o să dorm astă-seară la dumneata. Mâine în zori plec cu boierul la conac.
— Bătu-te-ar norocul!
— De ce spui aşa?
— Uite aşa, îmi vine şi mie să spun…
504
În curtea boierului năvăleşte cu zgomot mare un automobil. Automobilul e deschis. Din automobil se dau jos patru ofiţeri germani.
Şoferul trage maşina, stropită până sus de noroi, deoparte. Maşina fumegă. Au gonit-o prin hârtoape…
Boierul, în prag, îşi primeşte oaspeţii. Se îmbrăţişează, se sărută cu ei.
— Iar au venit nemţii, bodogăne printre buze Safta.
— Au mai venit şi altă dată nemţi aici?
— Vin mereu. Sunt prieteni buni cu boierul. Le-a cerut şi i-au dat pentru muncile de la conac prizonieri români.
Boierul s-a legat să-i păstreze la muncă, fără pază, pe răspunderea lui. I-a dat în seama unor slugi. Muncesc românii până dau în brânci. Dealtfel, dacă te duci la conac, ai să-i cunoşti. O să fie zaiafet mare la curte astă-noapte, dacă au venit nemţii…
A intrat
călare pe un cal
roib, în curte,
domnulGheorghiu. Calul e tot o spumă. Se vede că l-a alergat nebuneşte.
Domnul Gheorghiu sare de pe cal: trei oameni se reped şi-i iau roibul în primire. Unul i-l plimbă încet, de căpăstru. Ceilalţi, după ce i-au scos şaua şi l-au acoperit cu pături, îl freacă, din mers, cu şomoioage de fân.
Domnul Gheorghiu se prăvăleşte spre castel. Întârzie câteva clipe înăuntru, iese, coboară scările în goană.
— Calul! Daţi-mi calul!…
Slugile îi aduc calul, pun şaua pe el.
Domnul
Gheorghiu
încalecă,
plesneşte
din
harapnic.Calului îi scapără copitele. Iese din curte, se depărtează.Safta bombăne:
— S-a dus după ţigănci.
Safta găteşte numai pentru slugi.
Bucătăria pentru boieri şi pentruoaspeţii boierului e 505
aparte.
Începe fierberea în bucătăria boierului. E chemată şiSafta să ajute.
Dintr-acolo nu vine miros de fasole, nici abur cald de mămăligă. Pentru boieri sunt cuptoare speciale unde se coc franzelele, cozonacii, fripturile. Slugile care lucrează aci sunt curate, îmbrăcate în alb, ca doctorii la spital.
Mă culc în odaia Saftei. Mă culc chiar în patul Saftei – un pat larg de scânduri, acoperite cu rogojină, ca la noi acasă.
Ar putea dormi cinci-şase oameni acolo.
Mă aşez într-un colţ şi mă acopăr cu un aşternut din cârpe destrămate, trecute prin darac, răsucite. Abia acum mă
ajunge oboseala. Am mers aproape o zi întreagă, fără să stau o singură clipă pe marginea drumului. Am mers întruna.
Acum, abia acum simt tălpile picioarelor cum îmi ard, simt oboseala cum mi se revarsă, ca o apă lişteavă, în trup.
Adorm şi dorm adânc, ca pietrele.
Mă trezesc spre ziuă. Lângă spatele meu, un spate lat, gras, cald: spatele Saftei. Doarme buştean. Sforăie în somn.
Fluier încet, cum aş fluiera un câine pe care vreau să-l chem lângă mine, să-l ademenesc cu un codru de pâine. Femeia nu mai sforăie, s-a liniştit…