Dar părinţii lui, domnul Bucur Bucurescu, cel cu mustaţa groasă pe buză şi cu obrajii mari, bucălaţi şi roşii, şi cucoana 646

Saulina, cea oacheşă şi voinică, băgau de seamă că-mi dau toată osteneala şi că nu sunt cu nimic vinovat de lipsa de râvnă la învăţătură a odraslei lor şi mă miluiau din când în când cu o băncuţă, ori chiar cu un leu-doi, ceea ce era pentru mine şi pentru ai mei o adevărată avere, sau îmi aruncau un covrig ori o punguliţă cu roşcove. Covrigul şi roşcovele le ronţăiam îndată, dar banii îi adunam cu grijă.

Aşa se făcuse că în iarna aceea strânsesem douăzeci şi ceva de lei, o sumă grozav de mare, pe care nu ştiu dacă, în afară de bogătani, de popă, de învăţător şi de notar, o mai avea careva în casă în tot satul, îi arătasem comoara tatei.

— Dar tu eşti bogat, Darie. Cu banii ăştia am putea să

ne cumpărăm bilete de tren şi să mergem dincolo dePloieşti, la Muru să-l vedem pe frate-tău Gheorghe. De câţiva ani e popă. Nu ne mai scrie. Poate că i-o fi pusDumnezeu mâna în cap şi-o fi adunat ceva avere. Să ne ducem să-l vedem, Darie. Poate l-o lăsa inima să ne ajute şi pe noi cu ceva din ce-a strâns, că nu mai putem să

îndurăm lipsurile.

— Să mergem, tată.

Mă încânta peste măsură călătoria care mi se părea grozav de lungă, pe care o bănuiam plină de întâmplări neprevăzute şi la care nu mă gândisem nici măcar în vis.

Tata s-a dus la gară şi a întrebat de costul biletului.

— Opt lei până la Ploieşti…

Când s-a întors, tata mi-a spus:

— Putem să plecăm. Ţie îţi cumpăr jumătate de bilet.Drumul până la frate-tău ne costă doisprezece lei, Darie.

Dar prea eşti zdrenţuit. Să-ţi cumpăr cel puţin un paltonaş

din banii ăştia ai tăi.

Ne-am dus împreună, dincolo de apă, la văru-meuNeagu Nasta, care ţinea deschisă în Viorica prăvălie de haine de-a 647

gata.

— Să-mi dai, nepoate Neagule, un paltonaş pentru băiat.

Au încercat pe mine câteva. Până la urmă mi s-a potrivit unul.

— Câte parale, Neagule?

— Un pol, nene Tudore.

— Ceva mai ieftior n-ai? Că sunt cam şubred la pungă.

— Ba am, nene Tudore.

— Ceva ieftin de tot.

A trecut văru-meu Neagu Nasta în fundul prăvăliei, a căutat prin rafturi şi a venit cu un paltonaş cenuşiu-închis.

— Uite, ăsta cred că i se potriveşte.

L-am îmbrăcat, nu prea mi se potrivea. Avea mânecile lungi şi cădea pe mine larg ca un sac. În afară de asta, pe spinare, purta vreo trei petice, într-adevăr micuţe, prinse cu maşina, abia se vedeau.

— Dar ăsta e un palton vechi.

— Nu, nene Tudore. Nu e vechi. E nou. L-au mâncat însă

moliile în câteva locuri. Şi l-am peticit. Aproape că nu se cunoaşte. Ţi-l las la zece lei.

— E adevărat. Nu prea se cunoaşte.

După o tocmeală aprigă de vreo două ceasuri, l-am cumpărat cu şase lei.

— Eh, stăm bine. Ţi-am cumpărat palton. Cumpărăm bilete, şi mai avem doi lei. Unu o să-l lăsăm acasă, maică-ti, pentru gaz, pentru chibrituri, pentru sare de lămâie. Unu o să-l luăm cu noi, aşa, pentru orice-ntâmplare. E bine să ai un ban la tine, când pleci la drum lung.

— Când plecăm, tată?

— Eu zic să plecăm mâine seară…

Până în seara plecării n-am dormit. Era o iarnă mai mult dulceagă, cu ceţuri dese şi cu soare mic şi galben, care abia se vedea, zgribulit şi parcă îngheţat şi el acolo în naltul cerului. Seara am luat trenul din gară de la noi din Omida şi 648

în zorii zilei ne-am dat jos la Chitila. Tata m-a lămurit:

— La zece kilometri de aici se află Bucureştii. O să-l vedem la întoarcere. Cu biletul ăsta nu putem merge.Trebuie să aşteptăm aici trenul care o să ne ducă

sprePloieşti şi mai departe.

Am aşteptat trenul. Nu dormisem toată noaptea. Mă

uitasem la călători, le ascultasem povestirile, înghiţisem fumul gros şi greu al tutunului. Tata mai aţipise niţel. Mă

uitam pe geam şi nu vedeam decât lespezi mari de întuneric şi numai ici, colo într-o gară singuratică, luminile puţine ale felinarelor cu gaz. Mai vedeam prin gări umbre de oameni cărora nu izbutisem să le desluşesc obrazul.

Dacă nu vezi obrazul cuiva, e ca şi cum nu l-ai vedea.

Când se apropiaseră însă zorile, privisem câmpurile acoperite de zăpadă măruntă şi mă bucurasem zărind, prin ceaţa subţire, satele risipite în depărtări. Ştiam că lumea era mare, acum însă mi se părea că ea e mai mare, mai largă decât în închipuirea mea.

După un ceas şi ceva de aşteptare pe peronul deschis tuturor vânturilor, printre călătorii zgribuliţi ca şi noi de frig şi printre soldaţii care stăteau pe lădiţele lor ca pe nişte scăunaşe, răbdători, trişti şi tăcuţi, ne-am urcat într-un alt tren care a intrat şi s-a oprit în gară supraîncărcat de oameni. Cu greutate ne-am găsit loc. Ar fi fost şi mai greu dacă am fi avut, cum aveau alţii, bagaje.Plecasem uşori-uşurei, cu mâinile goale.

La Ploieşti, grozav am râvnit să pot cumpăra o gogoaşă.Striga un băiat cam de vârsta mea, cu o tavă

mare, legată de gât:

— Gogoşi calde, gogoşi. Gogoşile! Caldele! Frig şi ard…

Gogoşile… Caldele…

Tata mi-a mirosit gândul.

— N-aş vrea să schimbăm francul. Poate că satul în care locuieşte frate-tău nu e tocmai lângă gară şi o să avem 649