— Lasă că o să-ţi plătesc eu mâine-poimâine…

— Paşte, murgule… De unde, părinţele? Că n-ai aracan de mama sfinţiei-tale, după ce bea apă…

Vorbise tare birjarul. Auzisem. Ni s-a strâns inima…

Am rămas două zile musafiri, cu chipurile triste, ca de pământ. Cum pleca frate-meu de acasă cu tata, pe care îl ducea la primărie să-l prezinte oamenilor, ori în sat, după

treburile pe care le avea, soacra lui frate-meu nu se sfia de mine, mormăia într-una:

— A venit tată-său după el. Să-i dea bani. A venit să-i dea bani…

— Lasă, mamă, şi dumneata. Mai taci…

— Cum să tac, Marioară? A venit să-i dea bani. Să fi venit să-i aducă… Nu cu cerşitul… Aşa sunt toţi ţăranii…

— Te rog, mamă, lasă şi dumneata… Taci, că aude băiatul ăsta…

— D-aia şi spun, să audă… Să audă… Auzi, mă, ori n-auzi?

— Aud, mătuşă. Aud. Că doar n-oi fi fudul de urechi…

— După ce că n-ai cămaşă pe tine şi-ai venit la frate-tău pocâltit de foame, mai eşti şi obraznic…

— Am să-i spun, mătuşă, n-avea nicio grijă, am să-i spun tot ce vorbeşti despre noi. Ba încă o să mai adaug şi de la mine…

— Darie!

— Păi dacă mă întărâtă…

— E necăjită şi ea cu sărăcia. Ţine încă cinci copii prin şcoli, singură, de când a murit tata…

655

Popa Radu, care murise de curând şi de care-mi vorbea ţaţa Marioara, zâmbea blând dintr-o fotografie prinsă în ramă de lemn în perete, lângă icoana Maicii Domnului.Purta barbă mare şi stufoasă până la brâu.

— Avea barbă roşie popa Radu, nu?

— Barbă roşie. Că, dacă n-ar fi avut barbă roşie, nu l-aş fi luat eu de bărbat. Din asta mi s-a tras. Mai bine l-aş fi luat pe popa Ilie, de la Urlaţi. Acela trăieşte şi acum şi-şi piaptănă

barba neagră. Nu s-a grăbit să moară ca nepricopsitul de popă-al meu.

— Mamă!

— Dar ce? Nu-i aşa? Nu trăieşte popa Ilie? Trăieşte! Şi nare barbă neagră? Are! Atunci?

Am început să râd. A zâmbit şi mătuşa. Cu toate câte le spunea, n-o credeam rea. O chinuise şi-o chinuia şi mai tare, de la moartea popii Radu, sărăcia. Cinci-şase copii de crescut, de ţinut cu anii prin şcoli. Treabă grea pentru o biată femeie. Frate-meu îi spunea tatii.

— E greu. E greu de tot, tată. Cum să mă ajung? Patruzeci de lei pe lună. Atâta câştig. Şi nevastă-mea câştigă şi ea patruzeci. Copii au venit unul după altul. O mai ajutăm şi pe soacră-mea. Satul e sărac. Uneori, din puţinul pe care-l am, trebuie să mai sprijin pe unul, pe altul. Oamenii te ştiu că ai leafă, te văd îmbrăcat în sutană, îţi văd nevasta cu o rochie mai ca lumea pe ea, te cred înstărit.Şi într-adevăr, sunt mai înstărit decât oricare altul de aici.Te pomeneşti ba cu un bărbat, ba cu o femeie: împrumută-mă, părinte, cu doi lei.

Ai, n-ai, cauţi şi-l împrumuţi. Ori: împrumută-mă, părinte, cu un ciurel de făină.Ai, n-ai, trebuie să-i dai omului, că nu te crede. Dai unuia, dai altuia. Aduni cu o mână şi dai cu două…

— Dar oamenii nu lucrează la sonde? Sondele sunt aproape.

— Unii dintre ei lucrează.

656

— Şi nu câştigă?

— Mai nimic. Câştigul e al stăpânilor. Îmi vine câteodată

să blestem ziua în care am plecat să învăţ carte.Poate că

dacă n-aş fi învăţat carte, n-aş fi învăţat nici să gândesc şi aş fi fost mai fericit…

La masă, înghesuială. Pâinea şi ciorba erau măsurate.

Mâncăm cu sfială. Parc-am fi mâncat din carnea lui frate-meu.

— Să plecăm, tată.

— O să plecăm, Darie. Dar cu ce? În tren nu ne putem sui fără bilete…

A alergat frate-meu cine ştie pe unde şi ne-a făcut rost de bani de tren. Cu aceeaşi birjă ne-a condus la gară.Şi-a luat bună ziua de la noi.

Aveam să-l revedem abia peste mulţi, foarte mulţi ani.

Am ajuns în Gara de Nord. Până la plecarea trenului, aveam mai bine de un ceas de aşteptat.

— Hai, Darie, să-ţi arăt oraşul.

Am trecut prin gară şi ne-am plimbat două-trei sute de paşi pe Calea Griviţei. Era ceaţă, moină, noroi. Oamenii umblau pe străzi grăbiţi şi zgribuliţi. Deşi nu era încă

vremea prânzului, în nişte cârciumi lungi şi întunecoase, cu ferestrele mari, aburite, se auzeau cântece de lăutari…

— Pe aici oamenii petrec ziua-n amiaza mare şi când nu e sărbătoare…

— Niscaiva beţivani. Nu te uita la ei. Poate că unii din ei or fi trăind mai greu ca pe la noi, Darie.

Un grup de oameni – bărbaţi, femei, copii – desculţi şi rupţi de li se vedea pe alocuri pielea, se încălzeau într-un gang la o sobă măruntă şi groasă care fumega. Ofemeie înfofolită în nişte bulendre clănţănea un cleşte şi striga cât o lua gura:

— Castanile! Cumpăraţi castanile! Coapte castanile!

657

Nu se oprea nimeni să cumpere…

— Hai la gară, tată. Să nu pierdem trenul…