— Vâjâia şi pe la noi, pe la Omida…
În cuprinsul armanului, în clădirile care n-au apucat a fi terminate, sunt găzduiţi o sută de prizonieri români.Prieten bun cu autorităţile militare germane şi cu prefectul cel 513
nou, pe care l-au aşezat nemţii mai mare peste judeţ, un moşier mai de la nord, Paul Polimeride, boierul cu monoclu a obţinut prizonierii de la lagărul din Turnu. Prizonierii aceştia sunt ţărani români din Moldova şi ţărani bulgari şi turci de prin Dobrogea. Boierul cu monoclu şi haine englezeşti nu-i cruţă câtuşi de puţin, că doar nu i-a scos din lagăr, unde putrezeau de vii între sârme ghimpate, şi i-a adus aici, la moşie, la soare şi la aer, ca să-i îngraşe. I-a adus să
muncească. Pentru asta le şi dă masă.Mai tăcând, mai cârtind, prizonierii împlinesc muncile cele mai grele.
— La început, îmi povesteşte Andrei, unii dintre ei au vrut să fugă. S-au răzgândit însă: peste tot numai duşmani.I-ar fi prins şi i-ar fi trimis dincolo de munţi, spre miazănoapte, în ţara nemţilor. Aici cel puţin au mâncare.Munca e grea, dar care dintre ei nu este obişnuit cu munca grea!
Soldaţii prizonieri turci sunt îmbrăcaţi în aceeaşi uniformă
ca şi soldaţii români, numai că ei, în loc de capelă, poartă
fes. Mă împrietenesc cu prizonierii aceştia cu faţă care trebuie să fi fost cândva albă şi cu ochi focoşi, nişte ţărani tineri şi necăjiţi, şi încerc să învăţ turceşte. Andrei se uită la mine cum mă trudesc să îngăim cât mai corect cuvintele pe care le aud.
— Da ce-ţi trebuie ţie să înveţi turceşte? înţeleg să înveţi ţigăneşte. O să ai nevoie să ştii ţigăneşte.
Din toate povestirile pe care le auzisem de la mama şi de la mătuşa Uţupăr ştiam din copilărie că turcii fuseseră timp de veacuri spaima neamului nostru pe aici, pe lângăDunăre.
Cântecele vechi ale poporului vorbesc de năvăliriturceşti, de măceluri şi pârjoluri şi de convoaiele de români luaţi şi trecuţi apa şi duşi departe, în ţări străine, în robie. Paşale şi bey au jefuit, au ucis şi-au pârjolit pe aici. Când plângea copilul, ca să-l sperie, să-l facă să tacă, îi spunea maică-sa:
— Taci, că vine turcul şi te taie!
Tăcea copilul. Praful şi pulberea au rămas din vechea şi 514
temuta putere turcească. Praful şi pulberea – şi câteva sate turceşti sărace, prăpădite pe pământul uscat şi galben şi mâncat de ţânţari al Dobrogei. Din aceste sate plecau tinerii ţărani turci să facă armată alături de tinerii ţărani români. La fel mâncau fasole la cazan, la fel mâncau bătaie de la ofiţeri şi majuri…
— Dar ţigăneşte de ce să-nvăţ, Andrei?
— Ca să-nţelegi ce vorbesc între ei ţiganii boierului.
Între sat şi câmp se află două râpi, faţă-n faţă, şi între ele s-au ridicat de câţiva ani sălaşele ţiganilor boiereşti.
Arăturile de primăvară sunt în toi. Muncesc ţăranii din satele din vale, de pe lângă Călmăţui şi de pe lângă
Dunăre, învoitori de moşie, în dijmă, şi slugile boiereşti, cu pluguri„Mistreţ” şi boi mari, voinici, cu coarnele largi de-ai putea aşeza între el un leagăn. Se seamănă porumb cincantin, cu bobul aproape roşu. Drugile cincantinului cresc mari şi dese, sunt spornice, câştigul e mai mare.
Porumbul celălalt, galben, cu boabe mari dar rare, dă
mălai mai curat, face mămăliga mai dulce la gust. Boierul cu monoclu nu mănâncă niciodată mămăligă. Porumbul de pe moşie îl vinde cu preţ bun, mai ales acum, la vreme de lipsă şi de război, şi-i trebuie cât mai mult porumb. Se mai seamănă grâu de primăvară şi secară, orz şi ovăz, şi pe coastă rapiţă şi mei.Pe coasta dinspre Dunăre a dat ordin boierul să se semene pe mari întinderi floarea-soarelui.
Untdelemn nu mai vine, ca înainte de război, din ţările calde din miazăzi, pe unde cresc măslini, şi din floareasoarelui s-ar putea scoate ulei bun de gătit, dacă aci în arman ar fi instalate, în clădirile noi, două-trei prese.
Boierul le-a şi comandat. La toamnă, când floarea-soarelui va fi coaptă şi culeasă, presele vor fi gata instalate şi se va putea începe tescuirea. Un izvor de aur pentru boierul cu monoclu va fi uleiul.
515
— Dacă n-ar fi fost război ăsta, nici nu i-ar fi trecut prin cap boierului că se pot scoate bani buni din floareasoarelui.
Unora războiul le ia viaţa, celor mai mulţi le aduce suferinţe greu de îndurat, pe câţiva îi scăldă în aur. Mi-aduc aminte de văru-meu Iancu Brătescu, fierarul frumos şi tânăr, care picta pe pânze micuţe şi pe cartoane răsărituri de soare şi amurguri, sălciile de pe malul gârlei şi focul din fierăria lui şi pe băiatul cel mic al lui Ivan Ţânţu, cu faţa smolită de cărbuni, dar luminată de roşul jarului, trăgând la foaie, să sufle foalele cu putere în foc, să se roşească fierul, să se albească aproape, să devină moale ca o cocă sub ciocan, sub baros.
Înainte de a pleca la război să se prăpădească prosteşte în munţi, în patrulare, mi-a spus:
— Războiul acesta care se apropie de noi va însemna pentru o parte din lume amurgul ei, dar pentru alta va însemna răsăritul. Cei mici şi cei de o vârstă cu tine vor cunoaşte strălucirea acestui răsărit şi vor simţi zvârcolirea acestui amurg scăldat în sânge. Poate că voi mai apuca şi eu acest timp, dacă voi trăi.
Se crezuse vindecat şi venise să se aşeze la ţară, la aer curat, ca vindecarea să-i fie mai deplină. Se înşelase şi nu cu puţin. Tuşea. Când a plecat, mobilizat, împreună cu ceilalţi, la cazarmă, să îmbrace uniforma, să pună raniţa pe spinare şi să ia arma pe umăr, scuipa fire de sânge. Îmi mai vorbise văru-meu Iancu, la Ruşii-de-Vede, se împlinise şi trecuse anul de atunci, şi mă îndemnase să caut o anumită
sămânţă. N-o găsisem nici în oraşul tăbăcarilor şi al negustorilor, n-o găsisem nici la Omida, şi cu atât mai puţin aveam s-o găsesc aici, la arman, în mijlocul întinselor şi nesfârşitelor câmpuri boiereşti.
Andrei, care mă avea în grijă, era ceea ce se cheamă de obicei un băiat bun. Vesel şi harnic, îşi lua slujba lui în 516
glumă, nu se omora cu firea şi nici nu avea pentru ce s-o facă. Călărea caii din grajd până-i umplea de clăbuci, dormea pe săturate şi mânca până da afară din el şi, când îl apuca strechea, întârzia în odaia frumoasei unguroaice, ori alerga după copilandrele de care era plină şatra dintre râpi.
N-avea niciun gând mai înalt, şi el, om care trecuse prin şcoală, nu luase în bagaje, aci, în singurătatea armanului, nici măcar o carte de citire.
Dacă nopţile erau limpezi şi somnul mai întârzia, ne tolăneam amândoi undeva în iarbă. Îi desluşeam lui Andrei tainele cerului. Îi vorbeam de Saturn şi de inelul lui, de nevăzuţii Pluton şi Neptun, de Marte şi de presupusele canaluri şi de viaţa care ar putea să existe şi acolo, de constelaţiile care se văd în emisfera noastră şi de cele ce se văd noaptea pe cer, dincolo de tropice.
— Cea mai frumoasă dintre ele e Crucea-Sudului…
— Dar de unde ştii tu astea?
— Am citit în cărţi.
— Şi la ce-ţi foloseşte?
— Cum la ce-mi foloseşte? Vreau, să ştiu. Trebuie să ştiu cât mai multe.
— Eu nu ştiu, şi trăiesc bine. O să mă fac contabil şi o să
