trăiesc şi mai bine şi fără să ştiu ce este, dincotro vine şi încotro se îndreaptă, Calea-Lactee…
— Dar tu nu eşti curios să afli?
— Nu.
Uneori, din nevoia de a vorbi totuşi cu cineva, uitam felul de a fi al lui Andrei şi încercam să discut cu el despre oameni şi despre orânduirile omeneşti.
— Eşti un prost, Darie. Visezi cai verzi pe pereţi. Lumea este aşa cum o vedem, cu boieri şi cu slugi, cu oameni bogaţi şi cu oameni săraci şi aşa o să rămână în vecii vecilor. Cine s-o schimbe şi cum s-o schimbe?
517
— Poate ăştia şi mulţi alţii ca ei.
Treceau pe lângă noi, în cârd, obosiţi, prizonierii.
Aerul tare al câmpurilor, soarele prin care alergam toată
ziua, somnul adânc în care, ostenit, cădeam seara m-au ajutat să mă întremez. Scăpasem de putinile cu argăseală
din pivniţa mucegăită a lui jupân Moţatu, de prăvălia cu sicrie şi tămâie, cu haine de mort şi lumânări, a lui jupânMielu Guşă şi de prăvălia cu păcură şi cu frânghii, cu droburi de sare şi mătrăcărie a lui jupân Bănică
Vurtejanu.Scăpasem şi de aerul îmbâcsit, şi de cearta din casă, şi de privirile care se îndreptau spre mine ca nişte suliţe şi mă înţepau. Prins de treburi, Amos se vedea şi mai mult nu se vedea, ochiul sănătos al boierului şi ochiul lui de sticlă se aflau departe şi nu ne vegheau în permanenţă, iar Ilonca ne mai chema uneori seara, pe mine şi pe Andrei, să-şi uite urâtul, pălăvrăgind. Se socotea ca la închisoare, se plictisea şi se mohora, şi aştepta sfârşitul războiului să-l părăsească pe Amos, bărbatul ei de formă, şi pe boier, să
bată la porţile lumii şi porţile lumii să i se deschidă, să
înceapă a trăi altfel.
— Ai de toate aici! Unde să te duci aşa, în necunoscut?
— Eşti un prost, Andrei. „Ai de toate”, îmi spui. Ce am?
Casă, masă, rochii, pantofi… Omul mai are şi suflet şi dacă
sufletul nu e mulţumit…
— Să nu te audă boierul vorbind aşa.
— Şi dacă mă aude? N-are decât să se supere cât pofteşte.
Poate să şi crape dacă nu-i place. Dealtfel o să crape el şi aşa. Gâfâie din ce în ce mai des. E bolnav de inimă, cu toată
arătoşenia lui şi cu toate năzdrăvăniile la care se dedă ca să-şi dovedească sieşi şi altora că e încă tânăr.
— Şi dumneata, Ilonca, spui că boierul nu e tânăr!Ştii mai bine ca oricare.
— Măgarule… Ştiu multe pe aici. Boierul e hârbar, nu alege… Voi rămâne aici până se va sfârşi războiul –
518
plănuiesc. Pe urmă voi bate şi eu cu pumnul la porţile vieţii.S-ar putea întâmplă ca porţile vieţii să mi se deschidă
larg înainte.
Înaintăm cu timpul în primăvară. Zilele cresc, nopţile scad. Devin atât de scurte, încât ţi se pare că abia ai pus capul pe mână şi-ai aţipit, că au şi sosit zorile. Sunt zile vânzolite în noroi, cu tunete care bubuie ca tunurile de pe front, cu fulgere şi ploaie. Atunci umblăm prin arman, de la o casă la alta, ori chiar pe câmp, cu câte-o pătură în cap. Nu lăsăm să treacă ziua fără să împlinim treaba pe care o avem de împlinit, chiar dacă ar da peste noi potopul.
Nu dă potopul peste noi. Numai ploile. Dar cele mai multe zile au cer limpede, înalt şi albastru, albastru… Atunci ierburile şi grâul şi porumbul cresc parcă văzând cu ochi.Uite, ieri grâul era până la glezne. Azi a trecut de glezne.Mâine o să se urce spre genunchi. Pământul e negru şi gras şi trebuie să scurmi mult cu hârleţul ca să dai de vânăt. Pământ gras, pământ bun, în care orice sămânţă ai arunca prinde colţ, răsare, creşte. Oamenii de pe aici au o vorbă:Pământul bun ca untul… Pământul boierului…
— Are mult pământ boierul nostru, îi spun lui Andrei.
— Da, are mult pământ.
— Cum poate să aibă un om atâta pământ?
Andrei, fiu de boiernaş care toată viaţa a râvnit să fie boier adevărat şi n-a izbutit, îmi răspunde mirat:
— Uite că poate! Şi mai multe poate să aibă un om, dacă
e în stare să adune şi să păstreze ce-a adunat, să crească
şi să-şi înmulţească avutul. Fiecăruia i se cuvine cât poate să ia de la alţii. Apoi boierul nostru mai are şi o poveste.
Odaia în care dormim e largă, căţărată sub streaşina conacului. Şi ferestrele sunt largi. După ce s-o isprăvi războiul, boierul plănuieşte să-şi termine conacul. După
chipul în care a început clădirile, se pare că vrea să-şi petreacă fericitele bătrâneţi aici.
519
E noapte. Câmpul e tăcut şi la fereastră nu ascultă nimeni.
