— Ia lasă-mă-n pace, că-ţi pute gura…
S-a dus pe uliţă, la copii, la joacă.
Seara, când s-a întors tata de la muncă, trăia bunicul, dar pierduse glasul. A mai trăit câteva zile fără glas şi fărăsă
poată mişca măcar un deget.
Plângea bunicul şi în juru-i erau adunaţi băieţii lui şi băieţii băieţilor lui, fetele lui şi fetele fetelor lui. Şi bunicul gemea şi pieptul i se ridica şi i se lăsa şi din ochii bunicului curgeau şuvoaie lacrimile pe care o viaţă de om le simţise năvălindu-i sub pleoape şi izbutise să le oprească…
Toţi pricepeau că pe bunicul îl apasă un gând şi că gândul ăsta bunicul vrea, în sfârşit, să-l spună, dar nu poate să-l spună. Şi ştiau că bunicul în ceasul acesta din urmă, al lui, vrea să le dezlege taina comorii şi nu mai poate. Şi câtă
nevoie ar fi avut fiii bunicului, nepoţii şi strănepoţii bunicului, de banii ascunşi adânc în pământ.
Fiindcă, între timp, vremurile se schimbaseră. Şi fiii bunicului şi toţi ceilalţi nu mai aveau starea de altădată, erau săraci lipiţi pământului şi oricât ar fi muncit pe moşii, niciunul nu putea să câştige pâinea îndestul.
Şi bunicul a plecat pe lumea cealaltă cu taina lui. Şi banii 526
au rămas îngropaţi. Şi atunci toate neamurile s-au adunat şi au poruncit fierarilor satului să făurească suliţe lungi şi subţiri cu vârful ascuţit şi cu mâner întors în care se puteau opinti.
Aria noastră şi ariile neamurilor din jur au fost străpunse cu aceste suliţe săptămâni întregi, la fiecare pas o gaură. Aşteptau până se lăsa întunericul şi până în zori găureau pământul. Fierul a mers până în pântecul pământului, ca uns, şi nu s-a oprit în capacul nici unui cazan cu bani.
Au blestemat şi s-au lăsat păgubaşi. Dar mereu aduceau vorba de comoară, la noi în casă mereu se şoptea de banii de aur. În fiecare primăvară tata săpa într-o altă parte a ariei un dam pentru vite. A continuat să sape damuri pentru vite şi apoi să le astupe înainte de a ridica grinda, chiar după ce tata nu mai avea în cuprinsul ariei lui nicio vită.
Străjuia în fundul ariei un plop înalt, care mi se părea că
împunge slăvile cerului cu vârful. Cât am fost plecat la oraş, l-au doborât cu securea. Tata l-a doborât şi cu frate-meu Ion. A vuit plopul când s-a prăbuşit şi creştetul lui era mai-mai să ne dărâme casa. L-au curăţat de crengi, apoi s-au apucat să-i scoată rădăcinile. Le intrase în cap că la rădăcina acelui plop se afla ascunsă comoara. N-au găsit nimic…
Plopul a fost tăiat în bucăţi cu ferestrăul, spart şi ars.
Mai stau şi acum vecinii, în unele nopţi, cu ochii ţintă
spre aria noastră, pândind clipa în care vâlvorile albastre vor licări deasupra comorii. Poate că uneori licăresc în aria noastră vâlvorile albastre – poate nu licăresc. Nimeni nu ştie…
Mai demult, cotrobăiam prin podul casei, se găseau acolo 527
aruncate vraişte cioburi vechi, fluiere sparte, ciurele cu fundul găurit, mâneci de cojoc, cazmale fără coadă, topoare rupte, ploşti bătrâne cu pântecul roşu pe care de ani şi ani nu le mai folosea nimeni.
Toate lucrurile acestea, când eram copil, mă îndemnau să
mă gândesc la oamenii care au trăit altădată, care au săpat cu aceste sape rupte, care au doborât copaci cu aceste securi cu gura ştirbă şi care şi-au potolit setea cu vinul acru din aceste ploşti cu pântecul rotund.
Mă gândeam mereu la oamenii care şi-au îmbrăcat trupurile cu aceste pieptare cu flori care acum şi-au pierdut culoarea.
N-aveam cu ce să mă joc. N-aveam ce să citesc, deşi învăţasem să citesc, căutam să citesc după aceste rămăşiţe, într-un trecut care era apus pentru totdeauna. Căutam să-mi închipui vieţile acelor oameni din care se trăgea sângele meu şi al fraţilor mei, oameni ale căror trupuri s-au prefăcut de mult în pulbere, în cimitirul de sub creasta dealului.
Într-o zi, tot scormonind prin pod, am găsit un ciomag lung şi alb. Era aşa de lucios, că mi se părea că e făcut dintr-un os uriaş, dintr-un os pe care-l luciseră anii. L-am luat, am coborât cu el din pod, l-am scos la lumină, l-am şters cu poalele cămăşii de praf. Era minunat. M-am jucat cu el până
seara.
A venit tata de la câmp şi m-a văzut.
— Unde ai găsit ciomagul ăsta?
O ciudă aspră străbătea prin glasul lui.
— În pod, tată.
— Dă-l încoace.
Mi l-a smuls din mâini, a mers spre fundul ariei. Nu ştiu pe unde l-o fi pitit. M-am mirat. L-am întrebat la masă.Mi s-a părut că-i trecuse necazul.
— Tată, de ce mi-ai luat băţul?
— De-aia.
528
— Ăsta nu-i un răspuns. De ce mi-ai luat băţul? Era tare frumos.
— A umblat cu el bunicu-meu, dacă vrei să afli. Nu ştie nimeni câte scăfârlii o fi spart cu el…
Cred că l-a îngropat în pământ. Poate. Dar oricât de adânc l-ar fi îngropat în pământ, ciomagul acela nu va putrezi. Nu ştiu de ce mi-a rămas această credinţă. Poate fiindcă ciomagul părea de os şi anume dintr-un os fără
moarte, dintr-un os pe care nu-l va ajunge niciodată
putrezirea. Era uşor ca un fluier fără măduvă. Era uşor şi totuşi era greu…
Andrei se trezeşte. Simte cum mă răsucesc ca pe cărbuni.
