— Ai dormit bine, Darie?
— Am dormit.
Coborâm în arman.
Grâul a crescut până la genunchi. Peste o săptămână, două. O să fie de trei ori mai înalt şi spicul va fi mare cât vrabia şi cu boabele grele, pline. Astă-iarnă zăpada a fost înaltă, a priit timpurilor. Zăpada a fost înaltă până dincolo de hotarul la care soldaţii au continuat să se bată cu duşmanii.
Prizonierii s-au trezit şi ei şi merg încolonaţi spre bucătărie. În fiecare dimineaţă, înainte de a porni la lucru, li se dă aci, ca la cazarmă, pe fundul gamelei, un fel de zeamă neagră şi caldă, gustarea de dimineaţă: ceai fără
ceai.
E timpul în care trebuie culeasă pălămida din grâu.
Etimpul în care ţiganii încep a fi folosiţi pentru muncă.Acum ştiu: patru sute de oameni rupţi, desculţi, dezbrăcaţi, care au trecut iarna şi iernile de mai înainte în valea prin care a fluierat vântul. Patru sute de oameni care 529
cresc goi în bătaia crivăţului şi în arşiţa soarelui de vară, mai goi decât păsările care au pene, mai goi decât şerpii care au trupul înfăşurat în solzi plumburii.
Au ieşit goi în zăpadă, acum ies goi la lucru, în soare.Peste şatră, bulibaşa e mai mare. Bulac Bulancea îl cheamă pe bulibaşă, bărbat cam de vârsta boierului şi – se pare – tot atât de vânjos, tot atât de înalt, de voinic. Numai că mâinile bulibaşei cu degetele toate îmbrăcate în inele groase şi grele, sunt mai mari decât ale boierului ArghirArizan.
Bulibaşa nu umblă desculţ. Bulibaşa poartă cizme până
deasupra genunchilor şi carâmbii cizmelor bulibaşei sunt bătuţi în bani de argint. Argintul s-a învechit şi a prins patin
– argint vechi. Ţintele care sunt bătute în tălpile cizmelor bulibaşei sunt ţinte de argint. Tocurile cizmelor lui sunt de argint. Nădragii bulibaşei, lână-n lână, galbeni la culoare, au vipuşcă roşie şi lată. Şi brâul, cu care bulibaşa îşi încinge trupul, e un brâu lat de o palmă şi jumătate, bătut şi el în bani de argint. Căciula o poartă pe sprânceană, şi căciula bulibaşei e teşită puţin într-o parte, căciulă cu pană. Are pieptar cu flori bulibaşa şi marginile din faţă ale pieptarului sunt şi ele prinse în bumbi de argint. În mână poartă
harapnic, şi harapnicul bulibaşei are la vârf plumb cu colţuri.
Bulibaşa e stăpân peste şatră şi boierul nici nu se uită la ţigani, nici nu-i scuipă-n creştet măcar. Boierul cu bulibaşa are înţelegere pentru ţigani, aşa cum pentru soldaţii robi are înţelegerea cu comandantul german din Turnu.El bulibaşei îi plăteşte, şi bulibaşa din zece părţi opreşte pentru el opt, iar două le dă ţiganilor care muncesc, pentru muncă.
Tare bogat e bulibaşa! Numai el e bine îmbrăcat din tot sălaşul. Copiii bulibaşei sunt tot atât de goi ca şi copiii celorlalţi ţigani. Nevasta bulibaşei este la fel de ruptă şi de goală, ca nevestele celorlalţi ţigani. Îi face totuşi un hatâr bulibaşa nevestei: n-o scoate la adunat pălămidă, n-o scoate 530
la seceră, n-o scoate la munci grele – o trimite prin sat să
ghicească muierilor în ghioc. Bineînţeles, nu pe degeaba –
pe mălai, pe făină. Vorba ceea: dacă nu curge tot pică. Şi averea bulibaşei mai creşte cu ceva.
Bulibaşa a plesnit din harapnic. Auzim, de sus, de la arman, pocnete. Ţiganii vor împânzi câmpul.
Ţiganii urcă râpile pieziş, de-a buşilea, târându-se pe genunchi, agăţându-se de colţurile pietrelor, de rădăcinile uscate ale ierburilor. Se află şi o potecă pe unde poate fi urcată râpa, dar pe potecă n-are voie să urce decât bulibaşa. Înainte de a pleca la muncă, ţiganii trebuie să
simtă greul vieţii…
Ajung cu Andrei la marginea râpilor. Ajung şi ţiganii.Bulibaşa îi aşteaptă. Bulibaşa călăreşte un cal de smoală, îi mai pocneşte pe unii cu sfârcul harapnicului.
Ţiganii se scarpină şi fug. Vătafii bulibaşei împart fiecăruia postaţe de muncă. Ţiganii se strecoară prin grâu, în vârful picioarelor, să nu rupă cumva rădăcinile. Caută firele de pălămidă, firele înalte cu tulpina plină de ghimpi deşi, groşi, cu vârful ascuţit. Ţiganii apucă pălămida de mijloc, o smulg din pământ uşor, să nu smulgă odată cu ea vreun fir de grâu. Firul smuls e ţinut în braţe, şi astfel alt fir şi alt fir, până s-a adunat snopul. Mâinile tuciurii ale oamenilor sângeră. Le sângeră până şi braţele. Boierul nici nu se uită
la ţigani. La ţigănci se uită. Şi încă – cu ce jind! Bulibaşa îi plesneşte cu harapnicul. Îi plesnesc cu harapnicul pe ţigănci, vătafii bulibaşei. Pălămida se culege cu palmele.
Grâul o să cadă din batoză, în saci, la treierat, curat, luminat…
Înalte, albastre, zilele trec una după alta.
Înalte, fumurii, nopţile trec una după alta.
Harapnicele plesnesc ca pistoalele şi cum niciun deal nu e prea aproape, numai malul de dincolo al Dunării, malul bulgăresc, nu se aud ecouri…
531
Harapnicele pocnesc deasupra oardelor de ţigani care culeg pălămida, harapnicele vătafilor. Harapnicele logofeţilor boiereşti se aud deasupra întregului câmp unde pălămida e culeasă de oameni oacheşi, goi, tuciurii, ieşiţi la muncă pe moşia boierului din râpile de jos, şi de rumânii adunaţi din opt sate.
Tarlaua pe care o plivesc prizonierii e fără harapnice –
numai cu tămâieri soldăţeşti.
Prizonierii cu fes roşu pe cap, la răsăritul soarelui, cad în genunchi, se roagă. La apusul soarelui, cad în genunchi, se roagă. Rumânii râd de ei.
— Degeaba vă rugaţi, fraţilor. V-a uitat şi hogea, v-a uitat şi Allah. Allahul vostru şi Dumnezeul nostru au alte treburi acum: privesc prin ochean pe ferestrele cerului câmpurile de bătaie. Allah al vostru şi Dumnezeul nostru petrec şi râd de prostiile pe care noi, oamenii, le facem.Ne încăierăm şi ne sfâşiem unii pe alţii. Boierul – îl vedeţi? – cât a fost pe aici stăpânire românească, i-a mers bine. Când au trecut Dunărea bulgarii, temându-se să nu-lfure, boierul a ieşit în calea ofiţerilor bulgari, le-a vorbit bulgăreşte şi i-a poftit la masă. Au fost aduşi lăutari din sat.La curte, s-a încins cheful. Boierul a scăpat neprădat.
După o zi, au venit nemţii. La fel a făcut. I-a poftit la curte, a trimis logofeţii şi le-a adus ofiţerilor nemţi ţigănci tinere dintre râpi, din corturi, să chefuie cu ei. Fac zurbă şi zaiafet cu ţigănci nemţii, o dată pe săptămână la curte.Om subţire boierul – poartă şi monoclu la ochi. A umblat prin străinătăţi, vorbeşte multe graiuri. Ochiul pe care l-a pierdut l-a înlocuit cu unul de sticlă. Ochiul l-a pierdut dincolo de mări, în ţările calde, unde s-a dus să vâneze sălbătăciuni.
Oamenii care au năvălit peste noi din altă ţară şi pe care noi am fost puşi să-i împuşcăm şi să ne lăsăm împuşcaţi de ei, oamenii aceştia, care sunt duşmanii noştri, nu sunt şi duşmanii boierului.
532
Iacă, au venit nemţii. Boierul le-a ieşit şi lor în faţă, le-a vorbit pe limba lor şi a scăpat nejefuit şi de oştile nemţeşti.
Mai mult, pe noi ne-a luat robi. Îi muncim de dimineaţă
