Ciocăne un argat la fereastră:
— Măi, băiatul ăla care venişi aseară, scoală! Te cheamă
boierul.
Mă îmbarc pe întuneric. În curte, răcoarea zorilor mă
trezeşte de-a binelea. Argatul adaugă:
— Te aşteaptă boierul lângă scară.
Văd prin întunericul subţire umbra groasă a boierului şi a calului pe care boierul se leagănă. Alături, un cal mai mărunt, cu şaua pe el.
— Ştii să călăreşti?
— Ştiu.
— Încalecă.
506
O slugă îmi întinde frâul. Aşez piciorul în scări – piciorul meu bolnav – mă apuc cu mâinile de oblânc, mă opintesc, încalec. Calul tremură nervos sub mine.
Simt că boierul cu sticlă la ochi vrea să-mi facă o şotie, să se amuze. Aşteaptă poate să mă trântească pe neaşteptate
calul.
Cheful
ăsta
n-am
să
i-l
împlinesc.Grăieşte râzând:
— Ţin-te bine!
Îi arde calului meu una peste coapse. Calul sare în două
picioare, nechează, o zbugheşte ca fulgerul pe poartă.
Boierul, în goană, după mine. Mă ajunge, mă întrece. Îmi strigă cât poate în urechi:
— Să nu cazi!…
Mă ţin cu amândouă mâinile, cât pot de bine. Mi-am încolăcit picioarele în jurul burţii calului. Calul aleargă ca vântul. Boierul mi-a luat-o înainte. Despicăm noaptea ca două năluci. Calul meu ştie drumul. Vede prin întuneric ceea ce eu nu mai văd: celălalt cal pe care boierul îl biciuie întruna.
Urcăm dealul. Ziduri de întuneric în jur. Văd, deodată, silueta calului şi a boierului pe culmea dealului.Mi se pare că ar fi o statuie uriaşă.
Calul meu urcă gâfâind. În goană urcă. Se opreşte lângă
boier. Ca la comandă se opreşte calul.
Boierul râde iarăşi:
— Îmi placi. Mă aşteptam să te trântească.
— Poate că şi calul se aştepta, dar m-am ţinut din toate puterile.
— Ai trecut prima probă.
Îndrăznesc să-l întreb:
— Mai sunt şi alte probe de trecut?
— Poate!
Îi zăresc dinţii, sclipind în întuneric. Îi zăresc, sclipind în întuneric, monoclul.
507
Se pipăie la şold şi-mi întinde un pistol.
— Ştii să tragi?
