nevoie de o căruţă ori de vreo sanie, ca să nu fim nevoiţi să

facem drumul pe jos.

— Păstrează leul, tată, nu-mi plac gogoşile.

Tata a păstrat leul în pungă.

Dincolo de Ploieşti, după două-trei staţii, am coborât într-o gară mică, pe un peron pustiu, bătut de toate vânturile iernii, care aci, lângă marile dealuri ale Prahovei, era mai aspră.

— S-a schimbat vremea, Darie. Ţi-e frig?

— Nu, tată.

— E bun paltonul de la văru-tău Neagu.

— Îmi ţine cald.

În dosul gării aştepta o birjă, o căruţă veche la care erau înhămate două mârţoage costelive lângă care, mărunt şi îndesat, frecându-şi mâinile goale, tremura un moşneag.

— Ai putea dumneata să ne duci până la Muru?

— Aş putea. Că d-aia stau aici. Aştept clienţi.

— Şi câte parale o să ne ceri?

— Un leu.

Ne-am urcat în căruţa hodorogită, pe capră, amândoi lângă

birjar.

Peste un câmp pustiu, îngropat sub zăpada vânătă, pe jumătate topită, căruţa ne-a purtat îndelung. Caii abia înaintau la pas.

— La cine mergeţi la Muru?

Tata i-a răspuns cu mândrie în glas.

— La fiu-meu, la popa Gheorghe.

— Eşti tatăl popii?

— Da.

Simţeam cum tata se umflă-n pene.

Omul s-a uitat la straiele noastre puţin arătoase şi a dat din cap.

— Se poate.

— Ştii unde stă popa Gheorghe?

650

— Păi dacă sunt din Muru!… Chiar peste drum de mine stă. O să aveţi bucurie mare…

Nici noi nu l-am întrebat, nici el nu s-a grăbit să ne spună cam ce anume bucurie avea să ne aştepte în casa lui frate-meu.

Satul în care am ajuns cam pe la amiază era un sat de câmp, asemănător satelor de prin părţile noastre. Aceleaşi uliţe strâmbe şi murdare, aceleaşi garduri putrede, aproape căzute, acelaşi fel de case – mai curând cocioabe –

înconjurate de salcâmi înalţi ca şi pe la noi. Sat sărac de câmp. Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate şi, pe coastele acestor dealuri, sondele.

— Acolo, unde sunt sondele acelea, se scoate din pântecul pământului petrol, Darie.

M-am mirat că oamenii din apropierea petrolului erau atât de săraci, cum se vedea şi din locuinţele lor şi din înfăţişarea celor câţiva pe care-i întâlnisem de-a lungul şoselei. Mirării mele i-a răspuns moşneagul:

— De multe o să te miri prin părţile astea, băiatule, dacă

o să stai mai mult timp la popa al nostru. Dar uite, am ajuns. Aici stă popa Gheorghe.

Ne-am oprit la poartă – vorba vine, poartă – o biată uşă

dată în lături. În fundul ariei se ridica o casă cu prispă

lungă, cu patru stâlpi de lemn, măruntă, acoperită cu tablă ruginită. De-a dreapta şi de-a stânga uşii, două

ferestre. Curtea goală, pustie. Ne-am dat jos. Tata şi-a căutat punga şi a scurmat în fundul ei, după leul rotund de argint.

— Poftim leul. Şi-ţi mulţumesc.

Omul a luat banul, l-a apropiat de ochi, l-a întors pe o parte şi pe alta şi a tresărit.

— Stai, omule, mi-ai dat un ban bulgăresc.

— Cum bulgăresc?

— Uită-te şi dumneata la el. Nu e leu de-ai noştri. Nu mi-651

l primeşte nimeni.

— Cum nu e leu de-ai noştri?

— Nu. E bulgăresc. Uită-te la rege. Are nasul lung. Al nostru are nasul mai scurt şi poartă barbă. Ăsta, năsosul,e regele bulgarilor. E adevărat că e tot neamţ ca şi regele nostru, dar nu e regele nostru… Şi banul năsosului nu umblă la noi. Ce să fac cu el, cu un leu bulgăresc? A?Te-a păcălit ăl care te-a pricopsit cu el. Dă-mi altul.

— Aşteaptă puţin.

Tatei i s-a întunecat obrazul. Era destul de neplăcut pentru el, ca şi pentru mine de altfel, să venim la frate-meu, pe care nu-l văzusem de atâţia ani, şi să-i spunem:Părinte, dă-ne un franc să plătim căruţa care ne-a adus de la gară

până aici, pentru că singurul nostru leu nu e bun.