— Mă, tu, al lui Zgămâie, tot nu te potoleşti? Te-ai luat în cârd cu Tiţă Uie, cu Ovedenie, cu Stângaciu. Eu una vă

spun: băgaţi-vă minţile-n cap!

— Cum o să mă potolesc, domnule jandarm! Şi cum să-mi bag minţile-n cap? Boierul ne plăteşte – dacă ne plăteşte –

câţiva gologani pe zi pentru cules. Mâncare, ne aduc nevestele ori surorile de-acasă. Pentru boier muncim, pentru boier culegem – şi… cu ce ne alegem? Acum, mai suntem şi batjocoriţi. Să ne puie la gură botniţe, nouă… Oameni suntem, ori vite?

— Oameni…

— Păi, dacă suntem oameni, de ce vă purtaţi cu noi aşa?

68

— Ei şi ce dacă vă pune boierul botniţe? Vă cade nasul?

Ia te uită, domnule!… Se supără că-i pune botniţă!Parcă

dumnealui, golanul, ar fi cu stea-n frunte. Parcă

dumnealui, nemâncatul, ar fi os de-al lui Por-împărat. Dar toţi boierii din împrejurimi, care au vii, pun ţăranilor botniţe la cules! Asta, de când e lumea lume. Şi niciunul nu şi-a arătat colţii.

Notarul, cuprins de supărare, s-a roşit ca un rac fiert.

— Şi i-or fi arătând ei, dar nu i-oi fi văzut dumneata.

— Notarul nostru, şi alţii ca dumnealui, aud numai ceea ce vor să audă.

— Şi văd numai ceea ce vor să vadă…

— Da, oamenii de prin alte sate nu-şi arată colţii.Numai voi, ăştia din Omida, ne faceţi de râs, pe noi, autorităţile, ba în faţa boierului, ba în faţa prefectului. O să începem să

strângem şurupul… Şi-o să vă văd cu căciulile în mână la uşa primăriei: mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la prestaţie, că m-ai omorât; mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la caraulă, că-mi vine rândul de trei ori pe săptămână; mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la curăţenie, că de trei ori ai pus agentul sanitar să mă

amendeze că n-am dus gunoiul la câmp. Când nu vă am eu, mă, pe voi în mână? De câte ori vreau, de atâtea ori vă

am…

Ca să se veselească oleacă, plutonierul şi jandarmii care au venit cu el încarcă armele şi încep să tragă focuri în ciorile care cârâie în salcâmii de lângă vie. Se prăbuşesc câteva ciori. Celelalte, speriate, îşi iau zborul, se depărtează spre sat.

— Ajunge! Nu mai risipiţi gloanţele pe ciori. Poate o să

avem nevoie de ele pentru alte treburi.

— Am luat destule cu noi, să trăiţi, domnule plutonier.

— Totuşi.

Dang! Bing! Bang!

69

Clopotele sună pentru sufletul moartei.

— Baba Chiţa a scăpat de botniţă…

— O să scăpăm şi noi…

— Dar înainte de a muri…

Boierul olog stă tolănit în trăsură ca o huidumă grasă şi ascultă. Se uită şi ascultă. Şi-i tremură uşor buzele, iar la colţurile ochilor îi răsare o umbră veselă. Notarul îşi împlineşte bine meseria. Păcat – gândeşte boierul olog –

păcat că ăsta nu s-a făcut avocat…

Aprinde o ţigară şi fumul se ridică în rotocoale. Norii s-au risipit. S-a sleit puterea vântului. Soarele, rotund şi galben, s-a înălţat spre răsărit, dincolo de linia ferată, peste celălalt deal mărunt pe care urcă, şerpuită, şoseaua ce duce spre Băduleasa.

Ştim că notarul are putere, că noi toţi, mari şi mici, ne aflăm în mâna lui, a primarului, a jandarmului, a logofeţilor.

Înclină capetele oamenii şi îngăduie să li se pună botniţe.

Noi suntem datori boierului olog din trăsură câţiva saci de porumb. Cu alţi saci suntem datori celuilalt boier, de la Belitori, lui Gogu Cristofor, burduhănosul. Dar cui nu-i suntem datori? Am luat, la strâmtoare, bucate pe datorie.Am mâncat bucatele. Acum trebuie să muncim pân-om cădea pe brânci, să le plătim.

— Ce facem, oameni buni?

— Ce

să

facem?

Parcă

putem

să

nu

ne

supunem?Jandarmii stau gata să sară pe noi. Am mai păţit-o când cu săditul viei ăsteia.

— Şi-o s-o mai păţim.

— Până o veni timpul să le plătim pe toate.

— Eu nu pot să rabd batjocura. Auziţi? Nu pot s-o rabd!

strigă cât îl ţin puterile Tiţă Uie.