— E tare curmeiul?

— Tare. Poţi să te şi spânzuri cu el.

— Da de ce să mă spânzur? Mai am nişte datorii de plătit.

— Tot la datorii te gândeşti, Tiţă Uie…

— Mai mă gândesc eu şi la altele, nene Tudore, dar datoriile nu le uit. Odată şi odată tot o să le plătesc. Cu sânge.

Via e plină de rumâni. Franţ Capca se plimbă printre noi.

60

Ne-a învăţat binişor graiul:

— Sa nu rupa copilul lastar, Tudor…

— Nu rupe, domnu Franţ…

Eu, Darie, sunt copilul… îi ajut tatii. Îi ajut soră-miiEvanghelina. Le întind curmeiele, alese, răsucite.

S-a depărtat neamţul. Rup un lăstar, mai mult de-al dracului decât de foame, îl fac ghem, îl bag în gură şi-l ronţăi. Uitasem gustul lăstarului. E dulce-acrişor. Poate să

sature foamea. Mai rup încă unul şi încă unul…

— Înghite-l, că se-ntoarce neamţul…

Înghit lăstarul aproape nemestecat. Nu m-a prins.

Mai trece un timp şi auzim slugile boiereşti:

— Mâine ieşiţi la stropit!

— Câţi?

— Câte doi de fiecare casă.

— Nu se poate să venim câte unul?

— Nu.

— De ce?

— Aşa e ordin!

— Dacă e ordin…

De două-trei ori stropim via boierului cu piatră vânătă.

Umblă rumânii şi muierile lor, cât e ziua de mare, cu tobele de tinichea în spinare – dacă-i priveşti de departe ţi se pare că sunt cocoşaţi – cu tubul de cauciuc într-o mână, cu mânerul pompei în alta şi stropesc din vârf până în rădăcină fiecare cuib de viţă. Noi, copiii, cărăm apă cu doniţele, cu urcioarele, cu găleţile, fiecare cu ce putem şi cu ce avem, de la cişmeaua din vale şi umplem butoaiele în care se topeşte piatra vânătă. Avem obrazul verde, şi mâinile verzi, şi picioarele…

Straiele ne sunt şi ele pătate de aceeaşi zeamă verzuie.

— Nu te mai speli nici în şapte ape…

— O să trăiesc şi nespălat…

Iarăşi mai trece un timp. Şi iarăşi bat logofeţii şi slugile 61

boiereşti satul. Nu ţin seamă că abia ne tragem sufletul. De nimic nu ţin seamă.

— Mâine veniţi la săpatul viei. Cu sapele voastre.Aveţi grijă

să fie ascuţite.

De primăvara până în mijlocul verii de trei ori săpăm, de la o margine la alta, via de pe coastă. De n-am săpa-o, ar năpădi-o buruienile!…

Spre toamnă, via dă în pârg, apoi în copt. Întâi se pârguie ici-colo un bob, pe urmă un strugure întreg, care se află mai în văzul soarelui. Franţ Capca se plimbă prin vie, alege cei dintâi struguri copţi, umple coşuleţul şi-l duce boierului.

— Mancaţ sănătos, cucoane!…

Când începe a se coace aproape toată via, pornesc paneraşe cu struguri la casa popii Tomiţă Bulbuc, care s-a rugat Domnului din ceruri pentru belşug, la casa notarului Gică Stănescu, care dă totdeauna boierului o mână de ajutor. Câteva zgârciuri, mai mult aguridă, ajung la postul de jandarmi, pentru şef, pentru Juvete. Plutonierului de la Băneasa îi trimite boierul, prin logofăt, un coş întreg.

— Aşa boier atent şi darnic n-am mai văzut, Miţo!

— Păi, că şi tu, inima ţi-o dai pentru dumnealui… Mai că

nu făcuşi omor de om când cu săditul…

— Trebuia. De-atunci le-a mai venit mintea la cap ălora din Omida…

Noi ne uităm printre uluci la ciorchini. Făpturi slabe.Mai de poftă, mai de foame, ni se scurg ochii, ne lasă gura apă.

— O să ne cheme la cules…

— O să gustăm şi noi strugurii.

— Dacă ne-o lăsa neamţul…

— Da ce? Neamţul are o mie de ochi să ne păzească pe fiecare?

— N-are.

— Atunci…

Îmi cresc nădejdile mie. Îi cresc şi lui Turturică, şi lui 62

Trăcălie, şi lui Tutanu. Gângu se văietă: