— Credem şi noi că prefectul a putut să vă dea un astfel de ordin! sare cu gura Alecu Ovedenie, din cătun.Prefectul e ginerele boierului. Mâine-poimâine, moşteneşte el via, când o da Dumnezeu, sau când o vrea dracul să crape burta groasă a lui boier Gherasie.
— Cum o să ieşim la munca asta, domnule jandarm?întreabă Ilie Gâscanul. Asta nu scrie în contractul nostru de învoială. Eu ştiu carte. Am citit contractul înainte de a-l iscăli şi uite, dacă nu scrie în contract, eu unul nu ies la muncă. Să vedem ce-o să-mi faceţi? O să mă beliţi de viu?
Jandarmul şi-a pus puşca pe umăr. Începe să râdă:
— Măi oameni buni, de ce vă ţineţi voi de şotii? Păi ce?
De contract e vorba? Parcă de ce scrie ori nu scrie în contract ne arde nouă? Noi am primit ordin să vă scoatem la muncă, şi ordinul – ştiţi şi voi, care aţi făcut armata – ca la armată: îl aduci la îndeplinire fără multă vorbă. De ce vreţi voi să faceţi pe nebunii! Vreţi vărsare de sânge? Eu vă
spun: eu unul nu vreau vărsare de sânge.Vă dau părinteşte povaţă să nu vă puneţi împotrivă şi să ieşiţi la muncă, aşa cum e porunca. Boierului i-a mâncat filoxera via. Boierul are nevoie de vie. Trebuie să-l ajutăm pe bietul om să-şi refacă via. A adus din Franţa viţă tare, pe care n-o mănâncă nicio boală. Ce sunteţi proşti?Voi nu vreţi să fie 57
şi p-aci prin jurul satului nostru vie?Să vedem şi noi struguri?
— Vrem, cum să nu vrem! Dar mai vrem ceva: să vedem strugurii în via nostră, nu în via boierului, că de ce-i al boierului nici şeitan nu se atinge.
Sporovăiseră numai bărbaţii. Ce-i veni femeii ăştia, a lui Chiriţă Speriatul, să se amestece în vorbă?! Jandarmul se miră.
— Păi cine vă opreşte să vă sădiţi şi voi vii? sare cu gura notarul Stănescu. Zic şi eu ca domnul jandarm: întâi să
sădim boierului via şi pe urmă să sădiţi şi voi vie, pentru voi, dacă vă pofteşte inima la struguri. Să se facă încercare întâi pe pământul boierului, să vedem dacă viţa asta prinde ori nu prinde pe la noi.
— Încercarea pe pământul lui, dar cu munca noastră.
— Da ce, cu a cui muncă aţi vrea voi să se sădească via?
Cu a boierului? Păi boierul…
— Ştim, ştim: boierul e prea gras, nu poate munci, se aude un glas din mulţime.
Jandarmul şi-a revenit în fire. Bubulete a ieşit din primărie, i-a şoptit ceva la ureche.
— Şi aşa va să zică, prinde primarul curaj din nou, nu vreţi să ieşiţi la muncă?
— Dacă nu scrie în contract, nu ieşim…
— Eu zic că o să ieşiţi…
— Noi spunem că n-o să ieşim, grăiesc oamenii.
Dinspre gară, se aud tropote de cai. Peste câteva clipe, în spatele rumânilor, s-au oprit şase jandarmi călări.
E aproape Băneasa. Două-trei aruncături de praştie.La Băneasa e o secţie de jandarmi – doisprezece la număr plus plutonierul Burlă.
Jandarmii au arma la umăr. În mâini, cravaşe. Burlă, plutonierul care supraveghează întreaga plasă, e scurt, gros.
Îndesat, cu mustăţi lungi, căzute pe oală. Poartă barbeţi. Se 58
întorc rumânii cu faţa spre el.
— Ce-i cu voi, mă? Ce auzii?
— Ce-aţi auzit, domnule plutonier? întreabă Ududui.
— Că nu vreţi să ieşiţi mâine la muncă.
— Păi nu ieşim, că nu scrie la contract.
— O să v-arăt eu contract.
Face un semn. Jandarmii înconjoară mulţimea.
Cravaşele şuieră. Izbesc obrazuri, cefe, spinări…
Oamenii se risipesc. Unii se împiedică şi cad. Jandarmii trec cu caii peste ei. Îi alungă pe uliţi, îi plesnesc din goană. Femeile ţipă.
I-au prins pe Ududui, pe Ovedenie, pe Tiţă Uie. I-au prins şi i-au dus la primărie.
Au descălecat jandarmii. Doi stau de strajă în poarta primăriei cu armele încărcate. Prinşii sunt bătuţi până la sânge. Burlă îi bate. Apoi rumânii sunt legaţi cu mâinile la spate şi purtaţi între jandarmii călări până la Băneasa.
S-a aflat că noaptea i-au trimis din post în post laTurnu.
O să-i judece pentru răscoală…
A doua zi în zori, o companie de jandarmi a sosit în gară
cu trenul. Jandarmii au fost împărţiţi în cete, au cercetat casă cu casă. Satul a fost scos la muncă, pe coastă…
O săptămână au rămas jandarmii în sat. Şi în această
săptămână, sub ochii lui Franţ Capca, via boierului a fost sădită. Pe urmă, în jurul viei boierului, rumânii au ridicat garduri înalte de uluci.
După Crăciun s-au întors în sat rumânii bătuţi. Au petrecut trei luni la puşcărie. O nimica toată.
Câţi ani au trecut de atunci? Nu prea mulţi. Trec repede anii. Nici nu prea bagi de seamă cum. Stai să vezi.Ai mâncat cinci zarzăre. Ţi-au rămas în palmă sâmburii.Nu te-nduri să-i arunci. Patru îi spargi cu piatra şi le mănânci miezul dulce-amărui. Pe al cincilea, nu ştiu ce-ţi vine, îl 59
pui deoparte. Poate vrei să-l păstrezi pentru mai târziu, când te-o ajunge iarăşi pofta. Apoi, dintr-odată, îţi spui: „ce-ar fi să-l sădesc?” Te duci lângă uluci, mai la fereală, sapi o gropiţă cu vârful băţului, aşezi pe fund sâmburele, îl acoperi cu pământ. Uiţi de el. Te gândeşti la altceva. Ai la ce te gândi! Când vine primăvara, zăreşti din întâmplare, între buruieni, puiul de zarzăr. Până toamna creşte măricel. Vine iarna şi-l prinde golaş, fără frunze. Gerul nu-l ucide. Într-o altă primăvară, te pomeneşti cu el înflorit peste noapte. Pare o mireasă învăscută în voaluri albe. A pornit să rodească.
Doi-trei ani au trecut de când te-ai jucat cu sâmburele de zarzăr – şi acum, uite-l!…
Trec repede anii. Nespus de repede…
Aşezată pe coastă, cu faţa la miazăzi, în bătaia soarelui de dimineaţa până seara, îngropată şi dezgropată la timp, îngrijită de neamţ şi de slugi ca ochii din cap, via boierului olog a crescut şi a început a lega rod.
Primăvara ne adună logofeţii de pe la casele noastre, mai cu vorba bună, mai cu sudalma şi ocara, mai cu dârjala, şi ne mână din urmă să dezgropăm mândreţea de vie.
Ne ducem şi-o dezgropăm, ce să facem? Că doar de aceea am venit pe lume, să facem treabă pentru cei mai puternici decât noi!
Pe urmă, ne cheamă să legăm joardele viei pe araci. I le legăm cu curmeie de tei.
