cucoană de la oraş Niculae al lui Dimozel. Acăzut sub papucul ei. Ocî şi-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. O să vie sărăcia peste ei. O să-i apuce calicia în haine domneşti. Eadevărat că tot învăţul are dezvăţ. E mai greu dezvăţul.
— Dar noi nu suntem săraci? Suntem! Şi iacă, trăim…
— Noi ne-am învăţat cu sărăcia ca sacul cu peticul…
Picică n-are neamuri. L-au găsit muierile, copil, aruncat la fântână. L-au botezat oamenii. I-au dat un nume care s-a pierdut. A crescut când la unul, când la altul. S-a băgat argat la Iordache Diman, când a crescut mai mare, pe mâncare şi îmbrăcăminte. Aşa e obiceiul. N-ai rost pe lume, intri slugă la bogat pe mâncare şi pe îmbrăcăminte.Mâncarea – ce rămâne în străchinile stăpânilor. Îmbrăcămintea – straiele purtate şi răspurtate, lepădate de ei, cârpite pe ici şi pe colo, soioase, zoioase…
Altă plată:canci… A plecat, fiindcă bogătanul îl muncea până la sleire şi-l procopsea cu tupungeli. I s-a dat o palmă
de loc la marginea satului, lângă baltă, unde vin apele mari primăvara şi îneacă lunca, în sărătură. Picică şi-a ridicat bordei în care, până va găsi pe cineva cu care să se însoare, trăieşte singur. A intrat pândar, păzeşte poienile şi dealurile, de gâşte, să nu intre în grâne. E un băiat înalt, bălan, cu ochii albaştri, mai sărac decât toţi săracii la un loc.
Mă duc cu capra de curm, să pască iarbă pe şanţ. Vine şi Picică pâş, pâş. Nici nu-l aud, aşa de uşor calcă. Mă
pomenesc cu el alături, ori în spatele meu…
— Paşti capra, mă?
— O pasc…
— Vezi să nu-ţi scape în bucate…
— N-o să-mi scape…
— Măi Darie…
Se trânteşte pe iarbă cu faţa în sus. Priveşte norii pe 45
care, ca pe nişte corăbii uriaşe, îi mână vântul spre miazănoapte…
— Ce?
— Stai lângă mine să-ţi spun un basm.
— Basmele se spun noaptea, nene Picică…
— Eu le spun ziua…
— Pe care vrei să mi-l spui?
— Pe ăla cu popa spân!
— Mi l-ai spus ieri.
— Atunci să ţi-l spun pe ăl cu ţapul babei şi-al unchiaşului care s-a-ntors noaptea din pădure jumătate belit, jumătate nebelit…
— Spune-mi-l…
— A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi…
Norii plutesc pe deasupra noastră purtaţi de vânt. Prin spărturi se vede cerul albastru, albastru.
Aud poveşti mai multe iarna, când se face la noi acasă, ori la alde Tutanu, clacă de curăţat porumbul. Avem de dus porumbul la moară, la măcinat. Vin seara la noi băieţii şi fetele din vecini să ne ajute. Într-o oală mare pune mama pe vatră boabe la fiert. Fierb încet boabele deporumb. De trei ori le schimbi apa, până dau în floare. Înainte de a se fierbe boabele, mâncam pâsat uns. S-a aruncatîn căldarea cu mălai o lingură de untură. Pâsatul e dulce, să tot mănânci, să bagi în draci burta. N-avem linguri pentru atâta lume. Şi le aduc băieţii şi fetele de pe acasă. Curăţăm ştiuleţii.
Boabele se adună grămadă. Creşte grămada. Dacă vine nenea Sorean de la Stănicuţ, ne bucurăm tare. Începe să
povestească, de cum s-a lăsat întunericul, întâmplările prin care a trecut Păcală. Până la ziuă tot nu-şi termină basmul.
De câte ori îl spune, îi mai pune coarne, îl mai lungeşte. Am aţipi, dar nu ne lasă basmul.Rămânem treji. Nenea Sorean e băiatul lui unchiu-meuVoinea Militaru, care o ţine pe tuşa 46
Sorana, una din multele surori ale tatii. Bunicul lui nenea Soreanu, moşu ăl bătrân, Voinea sin Voinea, a murit de curând. Era alb colilie. Când era unchiu-meu Burdulea spânul copilandru,Voinea sin Voinea flăcăia. A venit poruncă de la stăpânire că satul trebuie să dea un soldat.
S-au sfătuit ce s-au sfătuit aleşii. Au hotărât să-l trimită pe Voinea la oştire. Au chemat dorobanţii, au înconjurat casa şi l-au strigat peVoinea să iasă până afară. Cunoştea glasul aleşilor. Nu i-a trecut prin minte ce o să fie. A ieşit.
Au tăbărât dorobanţii pe el să-l lege. Le-a scăpat şi-a luat poteca pădurii. L-au ajuns din urmă călări. L-au prins cu arcanul, l-au doborât, l-au legat, l-au trimis la oraş. Acolo i-au tuns chica, chilug l-au lăsat. Şapte ani l-au ţinut la miliţie. I-a rămas numele de Militaru…
Văru-meu Sorean nu mai are acum chef de povestit.S-a lăsat necaz mare pe casa lor. Sora lui văru-meu Sorean, dada Ulica – ce mai mândreţe de fată! — şi-a pierdut minţile. Se îndrăgostise de unul, Ienuţă Bozdoc, dinSârbie.
Flăcăul şi-a făcut râs de ea şi s-a însurat cu alta, cu una boccie, cu avere. Dada Ulica s-a zbătut ca peştele pe uscat.
Şi-a smuls părul. Şi-a sfâşiat rochiile. S-a potolit apoi. A rămas teşmenită, de nu mai ştia ce e cu ea pe lume.Nu bea. Nu mânca. Ciugulea ca o pasăre. S-a stins…
Între partea din faţă a ariei noastre şi linia ferată se află
o curte uriaşă, care e plină toată de salcâmi. Printre salcâmi, strâmbi, chirciţi, doi meri… Tot printre salcâmi, pitulat, un pătul mărunt. Alături de pătul, mai pitulat, un bordei. Trăiesc aci trei oameni, trei bărbaţi, megieşi cu noi…
Am spus că trei bărbaţi trăiesc aci: nenea Petre cel mare, nenea Petre cel mic şi nenea Sandu cel mare. Al patrulea din fraţi, nenea Sandu cel mic, stă tot pe aceeaşi uliţă cu noi, are casă tot de-a lungul liniei ferate, mai sus, spre 47
capătul satului.
