În noaptea asta nebunul vorbeşte, cu copacii. Vântul vorbeşte cu copacii. S-a pornit vânt tare. Vijelie s-a stârnit.Vârtejuri. Vârtejuri…
Vară-mea aude vântul şi nu se sperie. Se sperie însă de vorbele neînţelese ale nebunului. Se desprinde de lângă mine şi simt cum se strecoară în partea cealaltă a odăii, unde băune mătuşa Uţupăr.
— Mamă, aprinde lampa, mi-e frică!…
Mătuşa Uţupăr se trezeşte, caută chibritul, aprinde lampa.
L-au trezit şi pe tata. Aprinde tata un felinar şi pleacă să-l potolească pe nebun. Îl potoleşte. Tata este unul din puţinii oameni de care nenea Sandu, cu toată nebunia lui, ascultă.
De ce oare?
După o săptămână, mătuşa Uţupăr înhamă caii. Umple mătuşa Uţupăr căruţa de paie. E frig. Până la umeri se vâră
acum, în paie, vară-mea Diţa.
Ca un bărbat, pe capră, mătuşa Uţupăr ţine în mâini hăţurile, biciul.
Odihniţi, caii freamătă. Scutură gâturile lungi. Clopoţeii de la gâturile lor sună.
— Tudoreee… Deschide poarta!…
A plecat mătuşa Uţupăr. Odată cu ea a plecat şi vară-mea Diţa. Ne uităm cum se duc. Sfârâie roţile căruţei.
Pân’ la anul, poate n-am să mai văd buza de iepure a Diţei.
50
II
MIEZ DE IARNĂ
Şindrila o zboară mereu vântul. Dincolo de linia ferată –
dealul îmbrăcat, până mai anii trecuţi, cu vii cu rod bogat.
A venit de departe molima şi a uscat, a ros joardele până-n rădăcină, ca o ciurdă de vite flămânde. Acum, vrei băutură? Găseşti la cârciumă spirt de păpuşoi ori vin adus mai dinspre munte – poşircă spelbă. Ai poftă de un ciorchine zemos… Lua-te-ar benga de nesătul, satură-te cu dude albe, cu dude negre, cu dude năzâmate! Sunt pline ogrăzile de duzi. S-au cam sfârşit dudele… Umblă pe mirişti şi caută mure, caută porumbe, de nu le-or fi păscut, cu botul lor veşnic ud, caii. Pe unde crescuseră
struguri, plugul a pătruns şi a răsturnat brazdă lângă
brazdă. S-a semănat grâu, secară, porumb. De la creasta dealului înainte, câmpul fără hotare, peste care s-a boltit cerul, câmpul burduhănosului cu pălărie tare, cafenie, cu guler înalt, scrobit, cu cravaşă. Burduhănosul se plimba când călare, când cu trăsura. Caii trăsurii sună clopoţei de aur, sună clopoţei de argint. Vizitiul poartă ţilindru cu panglici şi bici cu codirişcă mlădioasă. Gogu îl cheamă pe burticos,Gogu Cristofor, şi e proprietarul moşiei Belitori –
una din cele patru moşii pe care ne mâncăm, muncind, amarul…
Desculţii strigă: pământ, pământ, pământ!…
Pământ este şi, totuşi, pământ nu este. Sau, nu e al cui îl stropeşte cu sudoarea.
— Dacă pământul ar fi al nostru, îl aud pe tata, am trăi cu totul altfel. Am trăi mai bine. Dar pământul e al boierilor, al ciocoilor. Trăiesc boierii bine. Trăiesc ciocoii bine.Noi ne alegem cu oasele rupte de muncă. A dat ceva pământ rumânilor Cuza, demult. L-au scos din scaun 51
boierii.A venit în capul ţării un neamţ mărunt. S-a dat cu cei ce l-au adus. A uitat de prostime. Cum spune cântecul: A venit un rege neamţ,
Ne-a băgat cu gâtu-n laţ…
— Nu mai vorbi aşa, nene Tudore. Te aude careva şi te pârăşte stăpânirii. Păţi ce n-ai păţit…
— Pârască-mă! Cine să mă pârască! Poate popa, poate primarul Bubulete, poate notarul. Toată lumea săracă
vorbeşte. Nu e unul desculţ să nu cârtească, să nu înjure.
Dacă nu e bine, nu e bine şi gata. Focul arde mocnit sub cenuşă, într-o zi are să izbucnească, să i se vadă flăcările.
Atunci…
Scurmă cu vătraiul, tata, în focul de pe vatră. Focul înviază, se subţiază, se albăstreşte fumul. Pier şuviţele de fum sorbite de coş. Flăcările se ridică, galbene, apoi roşii.Ling fundul căldării, începe a fierbe apa. Scoate bulbuci, semn că s-a încălzit, că e gata să dea în clocot.
— Aruncă mălaiul în căldare, muiere…
Doi pumni de mălai ia mama din copaie. N-a cernut mălaiul. Îl aruncă, cu tărâţe cu tot, în căldare. Mestecă
repede cu făcăleţul. Presară în căldare o lingură de sare.Pâsatul fierbe. Acum o să fie bun de mâncat, peste câteva clipe numai. Îmi ling buzele. Înghit în sec. Îşi linge buzele şi nenea Dumitrache. Şi el înghite în sec şi nodul gâtului, mare cât o ceapă de apă, îi joacă întruna, când sus, când jos, când sus, când jos…
E bine de noi! Mai avem o jumătate de sac de mălai.Alţii n-au decât pe fundul sacului, un găvan, două. Dacă au şi atât…
— Dacă am avea pământ!…
Nenea Dumitrache oftează. Vine oftatul lui greu din fundul inimii. Ori poate îi vine oftatul din adâncul burţii care îi 52
ghiorăie de foame. Dacă burta e goală, afurisita, te dă de ruşine. O auzi: ghiorţ, ghiorţ – ghiorţ, ghiorţ.Ca s-o minţi, iei un glod de sare în palmă, lingi sarea, bei o cană mare de apă. Simţi că te ia leşin, bagi de seamă că tot pocâltit ai rămas, dar, pentru un timp, maţele nu se mai frământă cu zgomot.
— Pământul e-al boierilor, vedea-i-aş în pământ cu iarbă
pe piept! blestemă mama.
Mama are, totuşi, o bucată de pământ, pe deal, deasupraStănicuţului, rămasă pentru Ion şi Evanghelina de la bărbatul dintâi al mamei. Mă ia tata câteodată acolo, la arat, la semănat, la secerat. Afurist pământ! Nisip şi piatră!Apeşi pe coarnele plugului cât poţi, capeţi bătături în palme. Pielea se roşeşte, se umflă. Băşicile se sparg.
Ustură.Te alegi cu răni… Boii se opintesc în jug, îngenunche pe brazdă, îi atingi cu biciul, se ridică, pornesc mai departe.Fierul plugului scrâşneşte, i se toceşte ascuţişul, nu prinde brazdă adâncă. Plouă. Arunci sămânţa. Treci peste ogor cu grapa. Grâul nu creşte mai înalt de jumătate cot. Nici nu putem intra cu secera în el. Îl smulgem cu rădăcini cu tot, cum smulgem cânepa. Pe la mijlocul lanului lăsăm o steblă de grâu nesmulsă, o lăsăm să-şi scuture boabele sărace în câmp…
— Pentru rodul pământului, mă lămureşte mama.
— Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod, pe acolo au şi rumânii ceva ogoare ale lor. Pe lunci, pe câmpurile întinse, cu pământ gras, moşiile. Mergi călare, de la marginea unei moşii la marginea cealaltă, o zi întreagă. Dai acolo de hotarul altei moşii.
Sunt flămânzi de pământ desculţii… Ţipă foamea în ei…Nimeni nu le aude ţipătul, ori, cine-l aude, îndeasă
căciula pe urechi şi se face că nu-l aude – căciula de astrahan…
— Bun pâsat ai nimerit, dadă! spune nenea Dumitrache.
53
