Mereu
aud
vorbindu-se
de
focul
iadului!…Dacă intri în biserica cea mare de lângă primărie şi te întorci, vezi zugrăvit la dreapta şi la stânga uşii, începând de jos, de lângă lespezi, şi până sus, în tavan, iadul…
Hristosul care învie şi se urcă la cer, fără aripi, şi Hristosul mic, cu obraji bucălaţi şi ochi albaştri, care surâde din toate icoanele, din braţele Mariei, Maica Domnului, sunt zugrăviţi în fund, unde e altarul. Mie îmi place că pe mama o chema Maria, ca pe Maica Domnului, şi nu ştiu pentru ce îmi place…
30
În biserică, de câte ori am intrat, m-am uitat la fiecare zugrăveală şi m-am minunat. M-am uitat însă mai mult la iadul cu care ne sperie întruna popa, la iadul care e zugrăvit pe peretele de lângă uşă. Ard acolo focuri mari sub cazane uriaşe şi în cazane fierbe smoala, în clocot.Aburi alburii se ridică spre tavan şi prin aceşti aburi iată-i ies draci cu cozi îmbârligate, cu coarne răsucite şi urechi mari, cu nasuri încovoiate şi rituri de porc; diavoli păroşi, care, în furci de fier, cu patru crăci, mută, dintr-un cazan într-altul, sufletele oamenilor care au păcătuit pe pământ.Pătrunzi în grădina vecinului şi iei un măr, gata, ţi-ai pierdui sufletul!… Focul gheenei te aşteaptă după
moarte!… Focul gheenei, cazanul cu smoală care fierbe veşnic şi furcile care te vor muta dintr-un cazan în alt cazan. Te duci pe câmp, cu caii la păscut, adormi de osteneală, caii intră în porumbul, ori în grâul, ori în ovăzul, ori în rapiţa altcuiva, acelaşi foc al gheenei te aşteaptă, aceiaşi diavoli, aceleaşi cazane cu smoală… Te-a înjurat logofătul Gânţă!… Nu e nimic!… O să-l mănânce focul iadului… Dacă l-ai înjurat şi tu pe el, gata, ţi-ai pierdut sufletul!… Pe popa, pe arendaş ori pe primar, dacă-i înjuri, e şi mai rău: arzi în focul gheenei după moarte, dar înainte de moarte mai iei pe spinare câteva ciomege, câteva paturi de puşcă, ori măcar câţiva pumni repeziţi în coaste, în fălci, pe unde se nimereşte.
Mereu înfricoşează popa oamenii cu focul gheenei, cu cazanele de smoală…
Iarnă. Ninge uşor. Ninge liniştit. Satul e îmbrăcat în puf alb. Numai ciorile, care zboară din salcâm, au rămas negre. Numai ciorile şi… popa – boaita care, cu o cruce în mână şi cu o steblă de busuioc într-alta, umblă cu botezul, din casă în casă. După el, cu căldăruşa, jerpelit, ţârcovnicul. În căldăruşa ţârcovnicului se află apă
31
sfinţită…
Intră popa în casă şi începe să hârâie pe nas. Oamenii, cu copiii stol, îl aşteaptă. Popa le stropeşte fruntea cu stebla de busuioc pe care o tot moaie în căldăruşă. Cântă o rugăciune.
Bărbaţii, femeile, copiii pupă mâna popii… Popa are mână
păroasă, noduroasă, cu unghii lungi, şi sub unchii pământ.
Mâna popii, se spune, e sfinţită. Trebuie s-o pup. Adică
trebuie s-o pupe alţii. Am pupa-o şi noi dacă popa Bulbuc ar binevoi să treacă înaintea Crăciunului cu botezul, sau a Paştelui şi pe la noi. Popa Bulbuc ocoleşte casa noastră, ca şi cum ar locui în ea nişte lifte care nu cred în Dumnezeu.
Parcă popa crede! Parcă noi credem!…Dar aşa vine vorba.
Aşa se spune. Aşa se obişnuieşte. Să spui că ai credinţă în Dumnezeul nevăzut… Nouă, copiilor, puţin ne pasă de treaba asta. Noi mai curând am scuipa în căldăruşa popii, decât să facem ceea ce fac ceilalţi oameni, care, după ce-i stropeşte popa cu agheazmă, se scocioresc în pungă, scot de acolo ultima para şi i-o aruncă boaitei. Dacă arunci un cinci ori un zece, popa te înjură printre dinţi, după ce te-a blagoslovit. Te înjură încet.Tare, te înjură, de la obraz, numai ţârcovnicul. Popa se bucură numai când i se aruncă în căldăruşă o băncuţă ori un leu de argint. Arendaşul îi aruncă o carboavă!… Pentru popă, arendaşul e cel mai cumsecade creştin din lume. Pe arendaş n-o să-l mănânce focul iadului. Are grijă popa, de asta. În toate rugăciunile, după numele mitropolitului, popa pomeneşte numele arendaşului de la Băneasa, pe care auziţi ce frumos îl cheamă: Gherasie Milian Miliarezi.Vorbeşte gângav Miliarezi, are picioare palii şi, dacă îl mână vreo treabă de la primărie, din trăsură prin înăuntru e purtat de două slugi pe braţe.
Picioarele îi bălăngăne, moi… Când vorbesc între ei despre arendaş, şi nu-i aud logofeţii ori acriturile satului, rumânii îi spun arendaşulColarez. E mai uşor.
— Ce-ai cu arendaşul, Darie?
32
— Zău, dacă am ceva!… Numai că, dacă-aş fi mare şi mi s-ar ivi prilejul, l-aş păli cu bâta între ochi…
— Poate o să vină şi vremea aia…
O întreb pe mama.
— Mamă, de ce nu vine popa pe la noi?
Mama e singura din casă căreia nu-i place că popa ocoleşte casa noastră. Bunicul după mamă poartă barbă şi are pe fereastră câteva cărţi groase de rugăciuni, din care citeşte seara şi dimineaţa. În fiecare duminică mama se duce la biserică şi ascultă slujba. Acolo popa n-o poate lipsi de sărutatul crucii şi al icoanelor. Până acolo nu merge el cu câinoşenia. Însă nu se poate stăpâni să nu se uite la ea cruciş.
— E supărat pe casa noastră. Îl urăşte pe taică-tău.
— De ce îl urăşte popa pe tata?
— Din pricina lui frate-tău Gheorghe.
— Dar ce-a putut să-i facă frate-meu popii?
— Frate-tău s-a dus la seminar, o şcoală în care învaţă
copiii care vor să ajungă popi.
— Şi popa nu vrea ca frate-meu Gheorghe să îmbrace sutană de popă?
— Nu vrea. Popa are şi el doi băieţi la seminar, pe care, mai târziu, are să-i popească. Pe ăl mare, aici, în sat, pe celălalt mai mic, într-un sat vecin.
— Dar ce, pentru frate-meu n-o să se găsească niciun alt sat?
— Ba o să se găsească, dar popa al nostru se teme că
frate-tău o să vrea negreşit să vină popă aici şi nu în altă
