Aşa se spune. Aşa se obişnuieşte. Să spui că ai credinţă în Dumnezeul nevăzut… Nouă, copiilor, puţin ne pasă de treaba asta. Noi mai curând am scuipa în căldăruşa popii, decât să facem ceea ce fac ceilalţi oameni, care, după ce-i stropeşte popa cu agheazmă, se scocioresc în pungă, scot de acolo ultima para şi i-o aruncă boaitei. Dacă arunci un cinci ori un zece, popa te înjură printre dinţi, după ce te-a blagoslovit. Te înjură încet.Tare, te înjură, de la obraz, numai ţârcovnicul. Popa se bucură numai când i se aruncă în căldăruşă o băncuţă ori un leu de argint. Arendaşul îi aruncă o carboavă!… Pentru popă, arendaşul e cel mai cumsecade creştin din lume. Pe arendaş n-o să-l mănânce focul iadului. Are grijă popa, de asta. În toate rugăciunile, după numele mitropolitului, popa pomeneşte numele arendaşului de la Băneasa, pe care auziţi ce frumos îl cheamă: Gherasie Milian Miliarezi.Vorbeşte gângav Miliarezi, are picioare palii şi, dacă îl mână vreo treabă de la primărie, din trăsură prin înăuntru e purtat de două slugi pe braţe.

Picioarele îi bălăngăne, moi… Când vorbesc între ei despre arendaş, şi nu-i aud logofeţii ori acriturile satului, rumânii îi spun arendaşulColarez. E mai uşor.

— Ce-ai cu arendaşul, Darie?

32

— Zău, dacă am ceva!… Numai că, dacă-aş fi mare şi mi s-ar ivi prilejul, l-aş păli cu bâta între ochi…

— Poate o să vină şi vremea aia…

O întreb pe mama.

— Mamă, de ce nu vine popa pe la noi?

Mama e singura din casă căreia nu-i place că popa ocoleşte casa noastră. Bunicul după mamă poartă barbă şi are pe fereastră câteva cărţi groase de rugăciuni, din care citeşte seara şi dimineaţa. În fiecare duminică mama se duce la biserică şi ascultă slujba. Acolo popa n-o poate lipsi de sărutatul crucii şi al icoanelor. Până acolo nu merge el cu câinoşenia. Însă nu se poate stăpâni să nu se uite la ea cruciş.

— E supărat pe casa noastră. Îl urăşte pe taică-tău.

— De ce îl urăşte popa pe tata?

— Din pricina lui frate-tău Gheorghe.

— Dar ce-a putut să-i facă frate-meu popii?

— Frate-tău s-a dus la seminar, o şcoală în care învaţă

copiii care vor să ajungă popi.

— Şi popa nu vrea ca frate-meu Gheorghe să îmbrace sutană de popă?

— Nu vrea. Popa are şi el doi băieţi la seminar, pe care, mai târziu, are să-i popească. Pe ăl mare, aici, în sat, pe celălalt mai mic, într-un sat vecin.

— Dar ce, pentru frate-meu n-o să se găsească niciun alt sat?

— Ba o să se găsească, dar popa al nostru se teme că

frate-tău o să vrea negreşit să vină popă aici şi nu în altă

parte.

— De ce aici?

— Fiindcă satul e mare şi nu e lipsit de chiaburi.

— Dar ştiu că toţi chiaburii sunt zgârciţi, numai că nu-şi mănâncă din dos de zgârciţi ce sunt.

— E adevărat, Darie, de zgârciţi, chiaburii sunt zgârciţi, 33

însă cu popa şi cu biserica sunt darnici, ca să afle satul şi să

câştige fală…

Din câte se vorbesc în sat aflu că băieţii popii sunt tigori.Se apropie sfârşitul anului şcolar!… Popa Bulbuc nu-şi găseşte astâmpăr. Dacă botezi un copil, ori îngropi un mort, ori cununi un băiat, trebuie să ai punga doldora. Popa cere mai mulţi bani decât de obicei pentru rugăciunile lui.Cere gâşte şi curcani şi, dacă eşti cumva bogat şi ai în ogradă stupi de albine, popa îţi cere pentru slujbe, afară de bani, ocale cu miere. Cu punga îndopată cu arginţi, cu desagii tobă de bunătăţi, cu coşuri, popa apucă drumul oraşului. Năduşeşte la poarta unuia, tremură la poarta altuia şi, până la urmă, corbul se linişteşte. Află popaBulbuc noutatea aşteptată: băieţii nu i-au rămas repetenţi. Vine acasă pe jumătate fericit, pe jumătate nefericit. Fericit, că băieţii lui au făcut un pas mai departe spre popie. Nefericit, pentru că acest pas l-a plătit cu bani, cu plocoane. Câte un rumân care-i poartă

popii pică, pentru cine ştie ce, îl întreabă aşa, la cârciumă, între două ţuici:

— Da băiatul ăsta al lui Tudor o fi trecut clasa, părinte?

— Dracu ştie, taică! Zău dacă ştiu ceva!…

O ia repede din loc, popa… Oamenii râd. Tata n-a apucat niciodată drumul Bucureştilor. Frate-meu Gheorghe a plecat singur de acasă. Cum o fi arătând la faţă, nu ştiu. Eram mic de tot când a plecat dintre noi. Nedesluşit mi-lamintesc.

Acum n-are timp să vină vara, în vacanţă, pe acasă. Se duce pe undeva, prin cealaltă parte a ţării, lucrează la o moşie. Mi se pare că ştie să facă pe mecanicul…

Învăţătorul Popescu-Bragadiru umple satul cu poveşti despre frate-meu. Popa aude poveştile. Merge des la cârciumă popa, la toate cârciumile merge, pe rând le cercetează. Pune potcapul şi anteriul în cuier, spune:

— Stai cuminte-n cuier, părinte Bulbuc, că Tomiţă, 34

săracul, vrea să petreacă…

Anteriul rămâne cuminte în cuier, potcapul rămâne cuminte. Tomiţă Bulbuc petrece, despărţit de cele sfinte;dăruit cu totul celor lumeşti…

Fiecare ştire despre frate-meu Gheorghe, care vine în sat, usucă inima popii. Să se usuce inima popii! Fiindcă nu-l poate împiedica pe frate-meu Gheorghe să înveţe carte, popa încearcă să ne amărască pe noi. Nu vine cu botezul în casa noastră… Aram pedeapsă!…

Când nu cunoşteam duşmănia popii faţă de noi, ca şi ceilalţi copii din sat, dacă-l întâlneam pe uliţă, îi spuneam:

— Sărut mâna, taică părinte!

Altora popa le răspundea. Pe mine mă suduia printre dinţi. Am început să-l sudui şi eu. N-am făcut bine?

— N-ai făcut bine, Darie. O să te înghită focul iadului…

— Mai va până atunci. Şi-apoi, dacă o să stau, adică nu să stau ci să mă chinui în iad, apoi o să-l am pe popaBulbuc alături. N-am mers cu caii la păscut? Am mers!…Şi cu noi, cu băieţii, a mers şi Milică feciorul cel mic al popii, seminaristul. Noi am păscut caii noştri pe mirişte.Băiatul popii, care şi el o să ajungă mai târziu, când o creşte mare, popă a luat caii lor de căpăstru şi i-a păscut toată noaptea în grâul oamenilor.

— Măi Milică, i-am spus noi, păcătuieşti. Pe unde paşti tu caii, nu e grâul vostru.

— Păi tocmai de-aia îi pasc.

— Nu ţi-e frică de iad?

— Nu, că nici nu există iad. Există cel zugrăvit, cu vopsele în biserică, să se sperie proşti ca voi. Aşa spune tata, acasă, când îl ceartă mama că bea la cârciumă…

— După ce o să te faci popă, tot aşa o să spui?

— Altfel o să spun…

— Va să zică ai să minţi. Ai să spui oamenilor ceea ce nici tu nu crezi.