câte am auzit, nu tocmai frumoasă. Aşezată însă şi de treabă. Când s-a însurat, bărbatu-meu avea şaptesprezece ani. Nevastă-sa era trecută de douăzeci şi cinci. L-au însurat de crud, că rămăsese pentru a şaptea oară socru-meu văduv, şi n-avea muiere în casă.
— De şapte ori a fost însurat socru-tău? Parcă ştiam de opt…
— Nu, de şapte ori a fost însurat şi de şapte ori a rămas văduv. Fiecare nevastă a născut cum se naşte întâiul copil, iar la al doilea copil, la naştere, fiecare a murit.Mureau femeile şi rămâneau sănătoşi copiii. Era nevoit să însoare iar. S-a însurat până l-au ajuns bătrâneţele.Bărbatu-meu, de la nevasta din urmă. Odată cu venirea lui pe lume, a murit maică-sa. L-au crescut surorile. Cea mai mică soră
s-a măritat – bărbatu-meu s-a însurat. Cu voie, fără voie, cine ştie! Nu l-a întrebat nimeni. Nu l-am întrebat nici eu.
Dar de, bărbat tânăr, cu nărav. Încă înainte de a-i muri nevasta, s-a mai uitat şi el, ca omu, la una, la alta. Au tăbărât pe el mai ales megieşele. Numai cocoşata lui Ban i-a scăpat… Ivănica, nevasta cocoşată a lui Iancu Ban!…
Parcă numai ea e cocoşată! E cocoşat, fără să aibă de fapt cocoaşă, şi bărbatu-său, Iancu Ban.Moş Radu Ban – a murit mai anii trecuţi, o fi putrezit până acum, că tot ce e 27
îngropat în pământ putrezeşte repede – nouă băieţi a avut şi nicio fată. Iancu i-a fost cel mai mic. A năvălit peste sat vărsatul, cum năvăleau pe vremuri păgânii din raia. Opt băieţi i-au murit lui RaduBan într-o iarnă. Curăţa zăpada la cimitir şi ducea o teleagă de paie. Făcea focul să dezgheţe pământul să poată săpa groapa. Săpa groapă mare, pentru doi, pentru trei…A rămas znamia asta de Iancu, peltic, gângav. Măcar unuldoi să-i fi scăpat din ceilalţi. Pleca Radu Ban cu carul cu bucate la Olt să macine meiul, grâul. Cu lunile aşteptau oamenii la Olt, să le vină rândul la moară.
Până se întorceau de la Olt, nu puteai să rabzi de foame.
Puneai meiul în râşniţă şi râşneai – o zi întreagă aplecat pe râşniţă, învârteai, învârteai, pentru o mămăligă… Din pricina râşniţii, Iancu Ban a rămas adus de spate… Nu-şi putea lua nevastă dreaptă ca bradul… Şi fata lor, ce fată, o arătare, onănăie pe nas când vorbeşte… Mă gândesc să-l însor pe fiu-meu, pe Ion, cu ea, când s-or face mari. Are pământ şi e copil singur la părinţi. Dacă n-ar fi venit vărsatul, în nouă
fişteici s-ar fi împărţit pământul lui Radu Ban. Aşa, a avut noroc Iancu. A rămas singur stăpân pe pământ, pe casă, pe acareturi, e chiabur… E bine să ai pământ şi să fii singură la părinţi. O vezi pe-a lui Gulie? Pe Măndica?Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. Cu cămaşa scrobită, cu bariş nou.
Tolăneşte la umbră… N-o scoate grecul la muncă… O ţine numai cu cofeturi, cu rahat…
Dada Măndica: înaltă, smeadă, cu ochii cenuşii. Dacă are douăzeci de ani!… A măritat-o taică-său, moş Gulie, cu Panait Barcas, căruia oamenii îi spun „domnu Barcă”, negustor de cereale… Bătrân şi bărbos e grecul… Nevasta, ca-n palmă o ţine…
— Vezi, copiii noştri au pistrui în jurul nasului. Pistruii rămân acolo, oricum ai încerca să-i ştergi, până la zece-28
doisprezece ani. Apoi pier. E un semn al neamului.Copiii megieşilor, câţi s-au născut, până când am venit aici, seamănă cu Gheorghe, cu Leana, cu Darie. Am băgat repede de seamă că sunt pizmuită de vecine, că nici uneia nu-i părea bine că m-am aciuiat la casa asta. Dintre toate însă, mai aspru m-a duşmănit a lui Gigoi, femeia căreia bărbatu-meu, după ce rămăsese văduv, i-o dăduse peLeana de suflet. Nu vrusese să-i dea lui bărbatu-meu fata îndărăt. Unde creşteau trei, puteau creşte şi pe al patrulea. Nu vroiam să creadă bărbatu-meu că între copiii lui şi ai mei aş face vreo deosebire… Nu e vorbă… Mai pe urmă a crezut el şi asta. Avea şi de ce… Cu timpul, m-a înrăit viaţa… Dacă am văzut că lui nu i-o dă, am pândit-o într-o dimineaţă când a venit cu vedrile la fântână, să ia apă. M-am dus şi eu la fântână, să iau apă. Am intrat în vorbă cu ea:
— Fă, Păuno, să-mi dai fata…
— Nu e a ta fata.
— Dacă e a bărbatului meu este şi a mea. Să mi-o dai…
— N-am să ţi-o dau.
— Fă, Păuno, tu mă duşmăneşti.
— E drept, te duşmănesc.
— De ce?
— Nu vreau să ţi-o spun. Dacă eşti deschisă la cap, o să
pricepi şi singură.
— Te-ai ţinut cu bărbatu-meu…
— M-am ţinut şi-o să mă ţiu. Îmi place Tudor…
— Bărbatu-tău nu-ţi place?
— Îmi place şi bărbatul meu, dar îmi place şi bărbatu-tău…
Era şi atunci, ca şi acum, mărunţică, lată-n faţă, cu şezutul gros cât putina. Numai că era mai tânără, mai neastâmpărată. M-a cuprins furia.
— Va să zică n-ai să te potoleşti? Rimonato!…
29
— N-am să mă potolesc, fa, n-am să mă potolesc. Ce-ai să-mi faci tu? Venetico!
— Uite, asta am să-ţi fac…
Ţineam în mână ciutura plină cu apă pe care abia o scosesem din fântână. Am repezit ciutura grea spre capul ei.
A izbit-o ciutura în tâmplă şi-a dat-o de-a berbeleacul.S-a lungit pe pietrişul din jurul fântânii şi-a început să se zbată.
Dădea ochii peste cap, rămăsese cu gura deschisă.Din tâmplă i se scurgea un fir de sânge. Ciutura fântânii se legăna. Nu mi-am pierdut firea. Am prins ciutura de toartă
şi-am vărsat-o peste Rimonata. Am scăldat-o toată. Am scos altă apă din fântână, mi-am umplut vedrile şi-am intrat în casă. S-a zbătut cât s-a zbătut acolo!… Asta se întâmpla dimineaţa de tot. Când m-am uitat, n-am mai văzut-o. Se trezise. Plecase. De atunci, când mă vede, întoarce capul.
Dacă îl zăreşte pe bărbatu-meu, iuţeşte pasul. Nici peste uluci nu se mai uită spre noi. A învăţat-o pe fată să ne duşmănească. Trece fata cu caprele pe lângă casa noastră.
Stau în uşă şi vreau s-o opresc, să vorbesc cu ea. Oîmbii, cu pâine, cu struguri, cu mere, cu ce avem şi noi.Fata fuge. Nici nu se apropie de noi sau de casa noastră.A povăţuit-o să-l urască pe taică-său. Pentru asta o s-o mănânce focul iadului.
Ce
dracu!…
