— Oi fi având-o!… Dar ai început să bei, Tomo… Şi băutura nu aduce a bine. Eşti cu ţuica în nas de cum te trezeşti.
Lui Toma Ocî, om iute din fire, i-a şi sărit ţandăra. Aprins a striga la Diman:
— Decât să-mi dau fata după chiorul tău, mai bine o dau după Picică…
— Dacă o vrea să ţi-o mai ia şi Picică…
S-a spart tocma. Au rămas certaţi pe viaţă.
Uneori, seara, se aud ţipete. Îşi bate Toma Ocî nevasta.Ciocneşte ţuici cu oamenii şi se afumă. Pe urmă
intră în casă şi caută pricini muierii. Îi găseşte. Femeia fuge şi se culcă la şură, vârâtă în paie, ca un câine, alături de câini. Arăcit, a dat oftica peste ea. Şi fetele mai mari au 42
început a tuşi în palme. Boboaca însă nu tuşeşte.
— O să tuşească şi ea, n-am nicio grijă, spune frate-meu Ion, care-a încercat s-o strângă în braţe pe fata măruntă a lui Toma Ocî, pe năzuroasă.
Doarme dusă Diţa. În somn şuieră subţire, ca un şarpe, printre dinţi. Mătuşa Uţupăr, buhai de baltă – buu, buu, buu! Ai noştri, când dorm, smirnă, nu li se aude decât răsufletul lin, uşor.
Mai de mult a tras la noi, seara, unul cu căruţa cu oale, dinspre munte. Toamna coboară olarii la şes cu căruţe cu oale. Pe bucate îşi vând marfa. Vrei două-trei străchini – le umpli cu porumb, după ce le-ai ales. Olarul ia porumbul, îl toarnă în sacul lui, tu iei străchinile. Vrei un ulcior cu ţâţă, ori un ulcior cu flori de smalţ albe pe burtă, cu buza groasă, care păstrează apa rece gheaţă în toiul verii, te mai tocmeşti. Lipiţi pământului, mai săraci decât noi sunt olarii, slabi, traşi la faţă, numai oase, zgârci şi piele, nu se ţin nădragii pe ei, le cad în vine. La masă, hulpavi, ling strachina, nici pentru o furnică nu rămân în urma lor fărâmituri de mămăligă. Pe olarul care-a mas la noi îl chema Vicenţ Buiu. Şi-a legat caii de căruţă, mârţoage bune de zvârlit în râpă, le-a dat fân, apoi mama l-a ospătat. Avea şi-un băieţandru cu el. Spunea că mai are acasă, pe lângă olăriţă, cinci copii, băieţi şi fete. Era guşat olarul,
parc-avea
două
cimpoaie
sub
bărbie.
Vorbea.Cimpoaiele, ca guşa roşie, înflorată, a curcanului, se umflau, se dezumflau, gâlgâiau ca apa în sorb cuvintele lui.Băiatul care-l însoţea la drum purta şi el guşă. Povestea olarul Vicenţ Buiu că prin partea locului unde vieţuia el, toţi oamenii purtau guşă sub bărbie.
— Boreasa mea, se lăuda olarul, are o mândreţe de guşă, de două ori mai mare decât a mea! Şi copiii mei, slavă
Domnului, au guşă, afară de cel mic, un băieţaş, care a 43
rămas însemnat, n-are guşă. Ne culcăm şi dormim.Adorm întâi copiii. Le cântă guşile în somn, ţi-e mai mare dragul, numai cel mic, fără guşă, tace. Boreasa, îngheţată de frică, îi pune mâna pe inimă, să vadă dacă e cald, dacă mai trăieşte.
Ne temem să nu se prăpădească în somn.Acum, parcă ne-am mai învăţat cu el, dar de spaima c-ar putea să se prăpădească în somn n-am scăpat. Doarme, parc-ar fi mort.
Dacă n-are guşă!… Pe-aici – spune olarul – e rai. La noi, la deal, pământ roşu, piatră, sărăcie şi bir. Pădurea, nu putem culege o frunză din ea, nu putem aduna o creangă uscată
pentru foc, o mână de iarbă pentru vite. O păzesc cu puştile slugile boierului… Greu, greu… Noroc că viaţa trece repede.
A tăcut. După ce a tăcut, guşa îi mai bolboroseşte o vreme, ca şi cum unele vorbe pe care olarul nu le-arostit au rămas acolo să se frământe, nemulţumite… Olarul cu fiu-său s-au culcat, băgaţi unul într-altul, sub dud.S-au învelit cu o buleandră de-a lor. Odată cu venirea somnului, au început guşile a le cânta. I-am ascultat un timp. Pe urmă am încercat şi noi a adormi…
După cine a spus Toma cârciumarul că o să-şi dea fata?După Picică? Tare trebuie să fi fost aprins de mânie, dacă i-au ieşit asemenea vorbe din gură! Flăcăul bogătanuluiIordache Diman nu e chior. Se uită cam paliu.
Asta e tot.De văzut vede bine. A râs satul când a auzit vorbele luiOcî. A râs şi Picică. S-a aşezat pe vine, cu bâta între picioare, pe marginea drumului şi-a prins glas:
— Apăi, nici acum, dacă mi-ar da-o pe Gena de nevastă, n-aş lua-o…
Rumânii s-au mirat şi nu prea. L-a întrebat Găină:
— Dar de ce spui că n-ai lua-o pe fata lui Ocî, Picică? Nu e destul de frumoasă pentru tine? Nu e destul de cucoană?
— Tocmai d-aia. Mie nu-mi trebuie nevastă frumoasă, să-mi umble cu mofturi, nu-mi trebuie cucoană…Şi-a adus 44
cucoană de la oraş Niculae al lui Dimozel. Acăzut sub papucul ei. Ocî şi-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. O să vie sărăcia peste ei. O să-i apuce calicia în haine domneşti. Eadevărat că tot învăţul are dezvăţ. E mai greu dezvăţul.
— Dar noi nu suntem săraci? Suntem! Şi iacă, trăim…
— Noi ne-am învăţat cu sărăcia ca sacul cu peticul…
Picică n-are neamuri. L-au găsit muierile, copil, aruncat la fântână. L-au botezat oamenii. I-au dat un nume care s-a pierdut. A crescut când la unul, când la altul. S-a băgat argat la Iordache Diman, când a crescut mai mare, pe mâncare şi îmbrăcăminte. Aşa e obiceiul. N-ai rost pe lume, intri slugă la bogat pe mâncare şi pe îmbrăcăminte.Mâncarea – ce rămâne în străchinile stăpânilor. Îmbrăcămintea – straiele purtate şi răspurtate, lepădate de ei, cârpite pe ici şi pe colo, soioase, zoioase…
Altă plată:canci… A plecat, fiindcă bogătanul îl muncea până la sleire şi-l procopsea cu tupungeli. I s-a dat o palmă
de loc la marginea satului, lângă baltă, unde vin apele mari primăvara şi îneacă lunca, în sărătură. Picică şi-a ridicat bordei în care, până va găsi pe cineva cu care să se însoare, trăieşte singur. A intrat pândar, păzeşte poienile şi dealurile, de gâşte, să nu intre în grâne. E un băiat înalt, bălan, cu ochii albaştri, mai sărac decât toţi săracii la un loc.
Mă duc cu capra de curm, să pască iarbă pe şanţ. Vine şi Picică pâş, pâş. Nici nu-l aud, aşa de uşor calcă. Mă
pomenesc cu el alături, ori în spatele meu…
— Paşti capra, mă?
— O pasc…
— Vezi să nu-ţi scape în bucate…
— N-o să-mi scape…
— Măi Darie…
Se trânteşte pe iarbă cu faţa în sus. Priveşte norii pe 45
care, ca pe nişte corăbii uriaşe, îi mână vântul spre miazănoapte…
— Ce?
— Stai lângă mine să-ţi spun un basm.
— Basmele se spun noaptea, nene Picică…
— Eu le spun ziua…
— Pe care vrei să mi-l spui?
