— Pe ăla cu popa spân!

— Mi l-ai spus ieri.

— Atunci să ţi-l spun pe ăl cu ţapul babei şi-al unchiaşului care s-a-ntors noaptea din pădure jumătate belit, jumătate nebelit…

— Spune-mi-l…

— A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi…

Norii plutesc pe deasupra noastră purtaţi de vânt. Prin spărturi se vede cerul albastru, albastru.

Aud poveşti mai multe iarna, când se face la noi acasă, ori la alde Tutanu, clacă de curăţat porumbul. Avem de dus porumbul la moară, la măcinat. Vin seara la noi băieţii şi fetele din vecini să ne ajute. Într-o oală mare pune mama pe vatră boabe la fiert. Fierb încet boabele deporumb. De trei ori le schimbi apa, până dau în floare. Înainte de a se fierbe boabele, mâncam pâsat uns. S-a aruncatîn căldarea cu mălai o lingură de untură. Pâsatul e dulce, să tot mănânci, să bagi în draci burta. N-avem linguri pentru atâta lume. Şi le aduc băieţii şi fetele de pe acasă. Curăţăm ştiuleţii.

Boabele se adună grămadă. Creşte grămada. Dacă vine nenea Sorean de la Stănicuţ, ne bucurăm tare. Începe să

povestească, de cum s-a lăsat întunericul, întâmplările prin care a trecut Păcală. Până la ziuă tot nu-şi termină basmul.

De câte ori îl spune, îi mai pune coarne, îl mai lungeşte. Am aţipi, dar nu ne lasă basmul.Rămânem treji. Nenea Sorean e băiatul lui unchiu-meuVoinea Militaru, care o ţine pe tuşa 46

Sorana, una din multele surori ale tatii. Bunicul lui nenea Soreanu, moşu ăl bătrân, Voinea sin Voinea, a murit de curând. Era alb colilie. Când era unchiu-meu Burdulea spânul copilandru,Voinea sin Voinea flăcăia. A venit poruncă de la stăpânire că satul trebuie să dea un soldat.

S-au sfătuit ce s-au sfătuit aleşii. Au hotărât să-l trimită pe Voinea la oştire. Au chemat dorobanţii, au înconjurat casa şi l-au strigat peVoinea să iasă până afară. Cunoştea glasul aleşilor. Nu i-a trecut prin minte ce o să fie. A ieşit.

Au tăbărât dorobanţii pe el să-l lege. Le-a scăpat şi-a luat poteca pădurii. L-au ajuns din urmă călări. L-au prins cu arcanul, l-au doborât, l-au legat, l-au trimis la oraş. Acolo i-au tuns chica, chilug l-au lăsat. Şapte ani l-au ţinut la miliţie. I-a rămas numele de Militaru…

Văru-meu Sorean nu mai are acum chef de povestit.S-a lăsat necaz mare pe casa lor. Sora lui văru-meu Sorean, dada Ulica – ce mai mândreţe de fată! — şi-a pierdut minţile. Se îndrăgostise de unul, Ienuţă Bozdoc, dinSârbie.

Flăcăul şi-a făcut râs de ea şi s-a însurat cu alta, cu una boccie, cu avere. Dada Ulica s-a zbătut ca peştele pe uscat.

Şi-a smuls părul. Şi-a sfâşiat rochiile. S-a potolit apoi. A rămas teşmenită, de nu mai ştia ce e cu ea pe lume.Nu bea. Nu mânca. Ciugulea ca o pasăre. S-a stins…

Între partea din faţă a ariei noastre şi linia ferată se află

o curte uriaşă, care e plină toată de salcâmi. Printre salcâmi, strâmbi, chirciţi, doi meri… Tot printre salcâmi, pitulat, un pătul mărunt. Alături de pătul, mai pitulat, un bordei. Trăiesc aci trei oameni, trei bărbaţi, megieşi cu noi…

Am spus că trei bărbaţi trăiesc aci: nenea Petre cel mare, nenea Petre cel mic şi nenea Sandu cel mare. Al patrulea din fraţi, nenea Sandu cel mic, stă tot pe aceeaşi uliţă cu noi, are casă tot de-a lungul liniei ferate, mai sus, spre 47

capătul satului.

Dintre toţi patru fraţii, numai nenea Sandu cel mic s-a însurat şi şi-a înjghebat familie, cu nevastă, cu copii.Ceilalţi fraţi au rămas becheri şi locuiesc aici, lângă noi, în bordeiul lor. Iată, gata-gata era să spun un neadevăr.A fost însurat o vară şi nenea Petre cel mare, căruia oamenii îi zic Musai…

— Şi dacă a fost însurat, de ce nu mai e?

— L-a lăsat nevasta.

Nenea Petre cel mare e cel mai în vârstă dintre fraţiiBălan.

Are cam la şaizeci de ani. E mărunt, târâie picioarele.

Însurătoarea lui a fost una de pomină. L-a băgat în casă, ca ginere, unul din Belitori, care n-avea băieţi.

S-a dus socrul cu nenea Petre cel mare să cosească iarba.

Cosea iarbă socrul, cosea iarbă ginerele. Nenea Petre cel mare ajunse cu coasa lângă un mărăcine. Se opreşte, se uită

la mărăcine, îşi mută căciula de pe o ureche pe alta.

Nedumerit, îl întreabă pe socru-său:

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el?

— Taie-l, mă! Ia-l pe moţ şi aruncă-l în urmă…

Nenea Petre împlineşte întocmai ce i se spune. Coseşte mai departe. Apoi iar:

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el?

— Taie-l, mă! Ia-l de moţ şi aruncă-l în urmă…

Taie nenea Petre mărăcinele, îl apucă de moţ şi-l aruncă la marginea fâneţii. Coseşte mai departe. Mai găseşte un mărăcine. Nedumerit, se opreşte. Mută căciula de pe o ureche pe alta şi-l întreabă pe socru-său:

— Tatăăă! Am găsit un mărăcine. Ce să fac cu el?

— Taie-l, ia-l în gură şi du-te învârtindu-te, să nu te mai văd…

A tăiat nenea Petre cel mare mărăcinele, l-a luat în gură şi s-a întors la bordei.

— Ce e, nene? l-a întrebat nenea Petre cel mic.

— M-am întors acasă. M-am gâlcevit cu socru-meu.

48

Gâlceviţi au rămas.

Nenea Petre cel mic nu s-a însurat niciodată. A vrut săse însoare nenea Sandu. Nu l-a lăsat nici nenea Petre cel mare, nu l-a lăsat nici nenea Petre cel mic. Ar fi putut nenea Sandu să-şi ia tălpile la spinare… S-a tot certat cu fraţii. Nenea Petre cel mic şi nenea Petre cel mare, dacă au văzut că nu se potoleşte, l-au legat într-o noapte de salcâm şi l-au bătut măr. Nenea Sandu şi-a pierdut minţile. Asta s-a întâmplat când era tata copilandru. De atunci, nenea Sandu nu şi-a mai venit în fire. Nu face nimănui niciun rău. Umblă ziua prin arie de la copac la copac, bombăne.

Ce-o fi spunând copacilor, greu de înţeles… Din când în când, nenea Sandu se supără. Ia o bâtă şi bate salcâmii.Sunt sute de salcâmi în aria lor, salcâmi mai tineri, salcâmi mai bătrâni. Fiecare salcâm are coaja zdrelită. Nenea Sandu bate salcâmii de-i snopeşte.

Salcâmii nu se supără. Salcâmii n-au glas. Salcâmii n-au nici ochi să plângă. Leapădă frunze. Cresc alte frunze în loc. Niciodată nenea Sandu nu bate merii, nici cu bâta, nici cu piatra. În unele zile, nebunul iese din arie şi vine la fântână. Scoate apă cu ciutura din adâncul fântânii şi-şi umple ulciorul. Se pleacă apoi şi, din pietrişul din jurul fântânii, alege pietroaiele, îşi umple sânul de pietroaie, îşi umple poala de pietroaie.Duce ulciorul în bordei şi iese în arie. Bolboroseşte. Se aşează în genunchi, ca şi cum ar trage cu puşca, şi ocheşte salcâmii cu piatra. Niciodată nu dă în gol. Are grijă nebunul, ca pietrele azvârlite de el, dacă

n-ar lovi ţinta, să nu treacă dincolo de uluci, să atingă pe cineva. E îmbrăcat în zdrenţe nebunul. Aproape gol. Dacă

la miezul nopţii îl apucă pandaliile, nimeni nu-i spune nimic. Bombăne cât bombăne până-şi face cheful, apoi intră în bordei şi se culcă pe gârlici, ca un câine, în paie. L-au purtat fraţii şi pe la spitale. L-au cercetat doctorii şi nu i-au găsit leacul.Nu i l-a găsit nici doctorul Ganciu. Dar a 49

găsit cuiva, de când a venit aici, leacul, doctorul Ganciu?…

Ioc!…