— Numai atâţia?
— Numai…
— N-ai sărit cumva pârleazul?
— Nu, mamă.
— Aşa, fată. Păstrează-te cuminte.
— Mă păstrez. Până la măritiş.
Diţa poartă în cutele fustei paie, scaieţi. Au tăvălit-o bine!
— Tinereţe, tinereţe… Ce ştii tu?
Vine şi tata. Ne aşezăm, ca şi la amiază, în jurul mesei.După masă, tata iese cu frate-meu Ion şi se culcă în tindă, lângă foc. Facem loc, în patul nostru, mătuşii Uţupăr.
Îi facem loc şi Diţei. Îi cade să doarmă între mine şi soru-mea Riţa. Mă strâng, mă zgârcesc covrig, şi caut să fiu cât mai departe de ea, intru cu faţa în lacra care mă desparte de zidul de lângă fereastră. Pâlpâie lampa. Lumina e cenuşie, măruntă. Văd ca printr-un fum des pereţii odăii.Mama tot mai vorbeşte în şoaptă cu mătuşa Uţupăr. Noaptea a aşezat 36
la fereastră lespezi uriaşe, catifelate, moi, de întuneric. Ştiu că acum, de la o margine la alta a lumii, de la pământ la cer, domneşte întunericul. Noi toţi: strânşi, întinşi la rând, acoperiţi cu ţolul. Afară au rămas, în întuneric, vietăţile sălbatice. Afară au rămas, în noapte, arborii…
Glasul mamei, glasul mătuşii Uţupăr se depărtează.Abia mai aud. Parcă cineva mi-a astupat cu bumbac urechile.
Respir din ce în ce mai rar, mai liniştit. O mână moale, ca de catifea, îmi lipeşte pleoapele. Diţa se întoarce spre mine, mă cuprinde în braţe, mă strânge tare, tare de tot, lângă
ea. Are trup cald. Are trup aproape fierbinte.Trupul străin mă întărâtă. Parcă mi-au năvălit pe piele şi sub piele mii de furnici. Diţa mă apucă de umeri şi mă întoarce uşor cu faţa spre ea. Încerc s-o depărtez. Îmi dă să-i dibui sânii calzi. Înfig degetele în ei. Nu mă mai pot desprinde. Lampa s-a stins.
Unde mi-e somnul? Parcă mi-era somn!
Acum a venit la noi mătuşa Uţupăr şi-a adus-o şi pe vară-mea Diţa. Alteori, odată cu mătuşa Uţupăr, vine şi bărbatu-său, unchiu-meu, Precup Urban Uţupăr. E un rumân înalt cu umerii laţi – încolo subţire ţipar, ager ca briciul, ochi negri, aprinşi, ascunşi adânc sub frunte şi sub prea stufoasele sprâncene. Oacheş, aproape tuciuriu, e unchiu-meu Precup Urban Uţupăr. Mă ia pe genunchi.Mă
leagănă. Îi place să se joace cu mine. Îi sfârâie inima după
copii, după băieţi. A avut doi, pe văru-meu Guţă, care-a murit anul trecut de dalac – era ceva mai răsărit decât frate-meu Ion – şi pe văru-meu Pantilie, care, tot anul trecut, a murit la armată, la Turnu. I-a adus leşul închis în sicriu, cu carul, unchiu-meu Uţupăr, şi l-a îngropat lângă
Guţă. Vesel flăcău era văru-meu Pantilie!… Cu mustaţa mijită pe buză, când râdea – şi mereu râdea – arăta două
şiruri de dinţi de zăpadă. Avea ciomag scurt subsuoară, 37
retevei, să se apere de landra câinilor, de flăcăii care s-ar fi încumetat să se lege, în glumă, de fetele lui.
— Dar care sunt fetele tale, Pantilie? îl întreba mama.
— Toate câte n-au negi pe nas, mamă Mărio…
Chicotea. Râdeam şi noi. Din câte le ştiam, niciuna n-avea negi pe nas. Aşadar, cu toatele trebuiau să fie alelui văru-meu Pantilie. Lacom de fete, lacom de muncă, lacom de viaţă. Scornea cântece din mintea lui. Chema lăutarii, îi învăţa cântecele lui, îi punea să i le cânte când avea chef şi-i îndemenea să le cânte şi altora, ca să i se ducă pomina. I se şi dusese pomina până la târg, la prefectură.Văru-meu Pantilie cânta şi diblarii îl îngânau: Ciocoiaş cu ceafa groasă
Cum te-aş lua de la masă,
Ciocoiaş cu nasul cârn,
De salcie să te-atârn,
Să te leagăn sun, în vânt,
Să te saturi de pământ,
De pământ şi de moşie,
Să-mi vină vremea şi mie…
Au auzit logofeţii şi l-au pârât boierului că îndeamnă
rumânii la răscoală. L-a chemat boierul la curte pe văru-meu Pantilie. S-a dus. Cu ciomagul subsuoară.
— Va să zică, te porţi, tu al lui Uţupăr, vrei să ridici oamenii contra curţii?
— Eu, boierule? Cum aş îndrăzni!…
— Mi s-a spus că născoceşti cântece…
— Se poate, boierule, cânt şi eu când îmi vine a cânta…
— Şi ce cânţi?
— Cântece care-mi trec şi mie prin cap, boierule…
— Ai putea să-mi cânţi şi mie un cântec?
