Moarta n-o să mai poarte botniţă.
Nici noi!
Nici noi!
Unele frunze de viţă sunt roşii ca sângele.
Unii struguri sunt roşii ca sângele.
Culegem strugurii, umplem coşniţele, le ducem la cărare.
Luăm altele goale.
Ne întoarcem între viţe.
Culegem mai departe.
Nu trebuie să uităm ziua asta.
Nu trebuie s-o uităm.
Ne-a adus botniţe.
Botniţe!
Botniţe!
Bing! Dang! Bang!
Dang! Bang Bing!
Tata poartă botniţă la gură.
Soră-mea Evanghelina poartă botniţă la gură.
Frate-meu Ion poartă botniţă la gură.
Port şi eu botniţă la gură.
La fel poartă Tutanu, Gângu, Turturică, Trăcălie.
Toţi care am venit şi am rămas să culegem via boierului purtăm la gură botniţe de sârmă.
Dacă mama ar fi venit cu noi, la cules, şi ea ar fi purtat botniţă.
Mama…
Cu botniţă…
Strugurii sunt albi.
Alţii sunt negri-albăstrii.
Alţii aurii-ruginii.
Alţii roşcovani.
Unii, unii sunt roşii ca sângele.
Uiuiu!
73
Ne îmbată mireasma puternică a viei.
Soarele blând ne stropeşte cu razele lui calde.
Ţâşneşte de sub o viţă un cârcâiac lung şi gras, şi galben, cu zeci de picioare.
Dacă nu l-aş fi văzut la timp, m-ar fi muşcat şi piciorul mi s-ar fi umflat ca un butuc.
Îl strivesc, dintr-odată, cu călcâiul.
Pe iarbă a rămas o dâră alburie, pe care, peste o clipă, năpădesc furnicile.
Învăţ să strivesc.
Acum strivesc cârcâiacul…
Atât pot să fac.
Mai târziu…
Boierul stă în jilţul lui moale cu roţile gumate, lângă casa paznicului, la marginea de sus a viei, şi vede cum îi culegem strugurii, cu botniţe la gură. Vede că nu ne atingem de avutul lui.
Obrazul gras, puhav, e plin de mulţumire.
Feţele noastre sunt galbene, aspre, uscate.
Din ce în ce au venit tot mai puţini oameni la cules – şi nouă zile a ţinut culesul.
Pe urmă s-au ivit ploile cele mari ale toamnei.
Plouă.
Acum plouă.
Stau în casă.
