— Nu.
— De ce?
— Aşa e ordin!
— Dacă e ordin…
De două-trei ori stropim via boierului cu piatră vânătă.
Umblă rumânii şi muierile lor, cât e ziua de mare, cu tobele de tinichea în spinare – dacă-i priveşti de departe ţi se pare că sunt cocoşaţi – cu tubul de cauciuc într-o mână, cu mânerul pompei în alta şi stropesc din vârf până în rădăcină fiecare cuib de viţă. Noi, copiii, cărăm apă cu doniţele, cu urcioarele, cu găleţile, fiecare cu ce putem şi cu ce avem, de la cişmeaua din vale şi umplem butoaiele în care se topeşte piatra vânătă. Avem obrazul verde, şi mâinile verzi, şi picioarele…
Straiele ne sunt şi ele pătate de aceeaşi zeamă verzuie.
— Nu te mai speli nici în şapte ape…
— O să trăiesc şi nespălat…
Iarăşi mai trece un timp. Şi iarăşi bat logofeţii şi slugile 61
boiereşti satul. Nu ţin seamă că abia ne tragem sufletul. De nimic nu ţin seamă.
— Mâine veniţi la săpatul viei. Cu sapele voastre.Aveţi grijă
să fie ascuţite.
De primăvara până în mijlocul verii de trei ori săpăm, de la o margine la alta, via de pe coastă. De n-am săpa-o, ar năpădi-o buruienile!…
Spre toamnă, via dă în pârg, apoi în copt. Întâi se pârguie ici-colo un bob, pe urmă un strugure întreg, care se află mai în văzul soarelui. Franţ Capca se plimbă prin vie, alege cei dintâi struguri copţi, umple coşuleţul şi-l duce boierului.
— Mancaţ sănătos, cucoane!…
Când începe a se coace aproape toată via, pornesc paneraşe cu struguri la casa popii Tomiţă Bulbuc, care s-a rugat Domnului din ceruri pentru belşug, la casa notarului Gică Stănescu, care dă totdeauna boierului o mână de ajutor. Câteva zgârciuri, mai mult aguridă, ajung la postul de jandarmi, pentru şef, pentru Juvete. Plutonierului de la Băneasa îi trimite boierul, prin logofăt, un coş întreg.
— Aşa boier atent şi darnic n-am mai văzut, Miţo!
— Păi, că şi tu, inima ţi-o dai pentru dumnealui… Mai că
nu făcuşi omor de om când cu săditul…
— Trebuia. De-atunci le-a mai venit mintea la cap ălora din Omida…
Noi ne uităm printre uluci la ciorchini. Făpturi slabe.Mai de poftă, mai de foame, ni se scurg ochii, ne lasă gura apă.
— O să ne cheme la cules…
— O să gustăm şi noi strugurii.
— Dacă ne-o lăsa neamţul…
— Da ce? Neamţul are o mie de ochi să ne păzească pe fiecare?
— N-are.
— Atunci…
Îmi cresc nădejdile mie. Îi cresc şi lui Turturică, şi lui 62
Trăcălie, şi lui Tutanu. Gângu se văietă:
— Pâ-pâ-nă atunci e… e… mu-lt… Eu vi-vi-sez strustru-guri… în toa-toa-te nopţile vi-vi-sez stru-stru-guri…
— Mai bine visează, murgule, iarbă verde…
— De-de-ce să vi-vi-sez ia-iarbă ve-verde? Eu nu sunt mu-murg. Eu sunt o-om…
Gângu e om. Pui de om. Mucos, jerpelit, gângăvit, dar pui de om. Pui de om suntem şi noi. Toţi visăm struguri.Numai că Gângu, în prostia lui, o spune.
Cu zile aspre, bântuite de vânt, uscate, cu nopţi în care se lasă răcoarea, a sosit şi toamna. S-au veştejit salcâmii şi sălciile, plopii şi măceşii, bombii şi duzii au început a-şi lepăda frunzele. Au devenit ruginii câmpurile. Unde sunt berzele? Copiii ceva mai răsăriţi decât noi merg la şcoală.Unii învaţă, alţii fug de frica dascălului, care-i snopeşte în bătăi. Lui frate-meu Ion îi e dragă şcoala ca dracului biserica. Se duce, mai curând nu s-ar duce. Îşi ia inima în dinţi, să scape de gura mamei, şi pleacă. Uf!…
— Când culege boierul via? Uite! A venit toamna!De ce nu începe culesul!
— Când o să cadă bruma! Atunci se culeg viile. Altfel iese vinul acru…
Pentru noi bucuria nu e întreagă. Umblăm tot desculţi.
Picioarele noastre, deşi au talpa groasă, crăpată, îngheaţă.
Trăieşte omul şi cu picioarele îngheţate. Vătăşeii primăriei, logofeţii boierului fac zarvă:
