dinStănicuţ, adusă de spate, uscată, cu nas de pasăre, slabă.
— Pune-mi mie, maică, botniţă. Pune-mi botniţă şi să te mănânce focul iadului. Focul iadului să te mănânce, 67
maică, în vecii vecilor.
— Până atunci mai va, babo!
Începutul a fost greu. Unul câte unul oamenii se duc la logofăt, şi Oprea Căţui Strâmbu le pune botniţa. Alături de logofăt, stă cu arma la umăr Juvete, şeful postului de jandarmi, şi notarul Gică Stănescu, zâmbind cu toată faţa lui galbenă, osoasă. Caută să ne-mbuneze notarul:
— Vedeţi, măi, oameni buni, patru-cinci sute de inşi vor intra în fiecare zi în vie, la cules…
— Mai mulţi, domnule notar, mai mulţi! îl întrerupe logofătul.
— Dacă fiecare ar ciuguli ca pasărea de ici o boabă, de dincolo alta, ia gândiţi-vă, boierul ar avea pagubă, nu glumă…
— De ani de zile suntem aduşi cu sila să muncim via boierului Miliarezi, spune Tiţă Uie. Curg zdrenţele de pe noi, zi şi noapte rămânem pocâltiţi de foame şi ne aduceţi cu anasâna să muncim via boierului pe de pomană… Trăim mai rău ca robii… Că robii robeau, dar stăpânii tot le mai aruncau ceva să-şi potolească foamea. Şi dumneata mai încerci să ne moi cu vorba…
— Ba ne puneţi şi botniţe, ca la vite…
— Mă, tu, al lui Zgămâie, tot nu te potoleşti? Te-ai luat în cârd cu Tiţă Uie, cu Ovedenie, cu Stângaciu. Eu una vă
spun: băgaţi-vă minţile-n cap!
— Cum o să mă potolesc, domnule jandarm! Şi cum să-mi bag minţile-n cap? Boierul ne plăteşte – dacă ne plăteşte –
câţiva gologani pe zi pentru cules. Mâncare, ne aduc nevestele ori surorile de-acasă. Pentru boier muncim, pentru boier culegem – şi… cu ce ne alegem? Acum, mai suntem şi batjocoriţi. Să ne puie la gură botniţe, nouă… Oameni suntem, ori vite?
— Oameni…
— Păi, dacă suntem oameni, de ce vă purtaţi cu noi aşa?
68
— Ei şi ce dacă vă pune boierul botniţe? Vă cade nasul?
Ia te uită, domnule!… Se supără că-i pune botniţă!Parcă
dumnealui, golanul, ar fi cu stea-n frunte. Parcă
dumnealui, nemâncatul, ar fi os de-al lui Por-împărat. Dar toţi boierii din împrejurimi, care au vii, pun ţăranilor botniţe la cules! Asta, de când e lumea lume. Şi niciunul nu şi-a arătat colţii.
Notarul, cuprins de supărare, s-a roşit ca un rac fiert.
— Şi i-or fi arătând ei, dar nu i-oi fi văzut dumneata.
— Notarul nostru, şi alţii ca dumnealui, aud numai ceea ce vor să audă.
— Şi văd numai ceea ce vor să vadă…
— Da, oamenii de prin alte sate nu-şi arată colţii.Numai voi, ăştia din Omida, ne faceţi de râs, pe noi, autorităţile, ba în faţa boierului, ba în faţa prefectului. O să începem să
strângem şurupul… Şi-o să vă văd cu căciulile în mână la uşa primăriei: mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la prestaţie, că m-ai omorât; mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la caraulă, că-mi vine rândul de trei ori pe săptămână; mai slăbeşte şurupul, domnule notar, la curăţenie, că de trei ori ai pus agentul sanitar să mă
amendeze că n-am dus gunoiul la câmp. Când nu vă am eu, mă, pe voi în mână? De câte ori vreau, de atâtea ori vă
am…
Ca să se veselească oleacă, plutonierul şi jandarmii care au venit cu el încarcă armele şi încep să tragă focuri în ciorile care cârâie în salcâmii de lângă vie. Se prăbuşesc câteva ciori. Celelalte, speriate, îşi iau zborul, se depărtează spre sat.
— Ajunge! Nu mai risipiţi gloanţele pe ciori. Poate o să
avem nevoie de ele pentru alte treburi.
— Am luat destule cu noi, să trăiţi, domnule plutonier.
— Totuşi.
Dang! Bing! Bang!
69
Clopotele sună pentru sufletul moartei.
— Baba Chiţa a scăpat de botniţă…
— O să scăpăm şi noi…
— Dar înainte de a muri…
