Peste două săptămâni a îngropat-o.

Aurii, ruginii, vinete, roşcate se desprind din arbori şi cad răsucindu-se, legănându-se, frunzele. Le-a muşcat gura toamnei. Câmpurile s-au golit. Nu-şi mai spune 87

numele-n răzor pitpalacul, ascuns la rădăcina steblei de măceş. Sângeră măceşii. Dezlănţuite, aleargă vijeliile. Se lovesc de case, de ramuri. Chiuie.

Chiuim şi noi. Mai chiuim, mai dârdâim. Picioarele desculţe le moroim prin noroi. Până la genunchi suntem una cu noroiul. Ne jucăm de-a caii, de-a capra, şi hoarda noastră

numără un cap mai puţin. A murit adineauri. Ilie a murit, fratele lui Iţicu.

Mai adineauri mă socoteam prieten cu amândoi – şi cuIlie, şi cu Iţicu. Dar Ilie muri. Cum o să fiu prieten cu un băiat care a înghiţit gutuia? Dacă nu mai e viu, gata, nu mai e viu.

Mâine, nu mai târziu, o să-l îngropăm. I-auzi cum sună

clopotul! Frumos sună când pentru altul sună şi tu-l auzi şi el, mortul, nu-l aude. Poate îl aude sufletul mortului, dac-o fi suflet.

— Mamă, e adevărat că omul are suflet?

— E adevărat.

— Şi sufletul trăieşte după ce moare omul?

— Trăieşte.

— Asta nu poate s-o ştie nimeni, femeie. Ce ştim e că, după ce murim, ne topim în mormânt, ne facem una cu ţărâna…

Cât s-a răcit Ilie, făcut covrig, au încălzit în căldarea cea mare apă. S-au înfierbântat şi vatra şi ţestul deodată.

De pe mort abia au scos hanţele în care se jucase, dormise, bolise. Moale ca o cârpă, despuiat, Ilie s-a lăsat luat în braţe, întins în albie, lung şi subţire, numai oasele de el, frecat cu coaja neagră de săpun, spălat cu leşie. Şi noi suntem numai piele şi oase. Noi, care trăim… Da el, c-a bolit şi-a murit?

Curgea, Dunăre, zoaia după el. Bietul!Dacă ar fi avut un strop de suflare, s-ar fi zbătut, ar fi ţipat, ar fi scăpat. Dar aşa… Cum au vrut, l-au ferchezuit…Mortul, după ce a fost trecut prin scăldătoare, mare, mic, e primenit cu straie curate. Asta la cei care au… Pe Ilie au pus tot hanţele-i 88

vechi.

Frământată, dospită între timp, coca din căpistere a fost întinsă pe cârpător şi aruncată sub ţest. S-au copt şi colăceii.

— Iţicule, cheamă copiii din uliţă la praznic!…

Ne aflam pe aproape, Iţicu, fudul că are mort în casă, ne cheamă. Mâncăm pâine, pâine caldă – o mâncăm cu vin.Înainte de a duce la gură codrul, îl muiem în vinul acrişor din strachină. Ne lingem buzele, ne săturăm. Cu pântecul doldora, întins ca toba – să ucizi puricele cu unghia pe el – ieşim în arie. Să ne doboare vântul! Ei, nu ne doboară. Ba încă ne cocoţăm pe gard, ne uităm mulţumiţi în uliţă… S-a adunat o droaie de copii urduroşi, zdrenţăroşi.Din droaie se dau mai în faţă Gângu şi Tudorache. Gângu e-nalt, ca mine, şi tot ca mine are părul ciufulit, zburlit. Îl ţine de mână pe Tudorache, care e mai mic şi poartă o rochie de fată, a soră-sii, cu petice, lungă

până-n pământ.Ochii lui Gângu, holbaţi. Ochii lui Tudorache. Mai holbaţi, mai sticloşi. Le lasă apă gurile, la toţi. A colaci calzi miroase. Miroase a vin.

În dinţi îşi ia inima Gângu.

— Iţicule, îngăduie-mă şi pe mine la voi în casă, pâine cu vin să mănânc şi eu, c-o să moară şi Tudorache al nostru şi-o să te îngădui şi eu pe tine la noi, să mănânci şi tu pâine cu vin…

Ni-l arătă pe Tudorache cu mâna.

— Da, o să moară şi Tudorache-al nostru…

Tudorache aşteaptă, flămând, cu priviri hulpave, lângăGângu…

Iţicu nu se înduplecă. Nu crede că Tudorache va muri atât de curând.

În capătul uliţei noastre, la şosea, aşezată de-a curmezişul oborului, casa lui Marin Danciu, care a făcut 89

armata cu taică-meu la călăraşi cu schimbul. Nevastă-sa, leicaBălaşa, vine mereu pe la maică-mea.

Două fete are Danciu şi doi băieţi. Stana e de-o seamă cu soră-mea Evanghelina. Linca, de-o seamă cu soră-meaRiţa.

Băiatul ăl mare, Minică, e mai mare decât fratele meu Gheorghe, care a plecat de-acasă şi de care nici nu-mi mai aduc aminte cum arată la faţă. Celălalt, Dinică, tovarăş de puşlamalâc cu frate-meu, cu Ion.

Fetele lui Danciu sunt înalte, bălane, străvezii. De-ar fi ceva-ceva mai străvezii, te-ai putea uita prin ele ca prin geam, seamănă maică-si. Doi bani nu fac la muncă. Au o arie mare, plină de duzi. Vara întind ţolul la umbră şi zac.Nu sunt bolnave, dar parcă n-au snagă în oase, putere. Nu le doare nimic, dar dacă merg la câmp numai mersul le şi oboseşte.

Băieţii sunt voinici: două matahale. Minică a fost până anii trecuţi flăcău. Ca un urs de voinic, mai voinic decât un urs: ia sacul de şase duble într-o singură mână şi-l duce la spinare fără să icnească, asemeni ţaţei Mitra, vecina. Merge domol, vorbeşte domol. Se întâmplă ceva ciudat cu el: când hălăduie noaptea pe uliţă, nu-l latră niciun câine. Vorba lui, moale, blajină. Nevastă şi-a căutat în sat şi nu şi-a găsit.

Peste vreo patru sate şi-a dibuit nevastă Minică al lui Danciu. S-a dus în peţit singur şi s-a întors cu mireasa de mână acasă. Sida o cheamă pe nevasta lui Minică şi cam până la brâu îi ajunge bărbatului cu creştetul. E o femeie slăbănoagă, o mie de dinţi parcă ar avea în gură. Dinţii i se văd când râde. Ochii îi sunt negri, ascunşi sub frunte sub stuful desfăcut al sprâncenelor. N-are deloc astâmpăr, nici la masă n-are astâmpăr…înghite doi-trei dumicaţi, se scoală, trebăluieşte, se aşează iarăşi. Muierile au poreclit-o Zvâca!

Mie-mi place să-i zic dadă, dada Zvâca…

Mărunţica îşi face loc pe marginea patului, vorbeşte cu mama. Fereastra, vânătă. Vânăt văzduhul…

90

— Ce zici, tuşă Mărio, ai văzut ce păţi Măricica? Se mărită cu ruşine! Acum trăieşte bine cu bărbatu… Lacom e omul la pământ. A fost o proastă. Dacă m-ar fi întrebat, aş

fi învăţat-o să-şi ascundă pozna… în noaptea nunţii, bărbatul nu e în toate ale lui. Bea un pahar, e-nfierbântat de joc, de cântec. Numai dacă eşti proastă nu-lpoţi păcăli.

O păţisem. Cu băiatul arendaşului. Mă prinsese pe-nserat, singură, pe câmp. A trebuit să-l păcălesc pe Minică!… Cu sânge de porumbel în beşică de crap…Să-ţi spun: când a venit să mă ceară de nevastă, când l-am văzut aşa mătăhălos, nu mi-a plăcut. Nu mi-a plăcut nici cum a vorbit: moale, moale, abia-i ieşeau cuvintele din gură… Ce să fac eu cu namila asta de bărbat? mi-am zis.Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. M-a întrebat:

— Mă iei, Sido?

— Mai lasă-mă să mă gândesc, i-am răspuns. Mai vino peste o săptămână…

Gândeam că n-o să mai vină, ori, dacă o veni, n-o să mă

găsească. Plănuisem să plec în ziua aceea pe la rubedenii.

În poartă, la despărţire, mi-a dat mâna, mi-a strâns-o întrun anumit fel, mi-a frecat palma cu degetul ăl gros…M-a uluit. A plecat. Am intrat în casă, m-am răzgândit:ăsta nu e prostălău… Ştie multe. I-am spus lui taica să se ia după

el. Să-l aducă îndărăt. S-a dus taica. L-a ajuns la marginea satului, l-a adus îndărăt.

— Te iau, Minică. M-am hotărât.

Mi-am făcut o legătură cu ţoale, am venit după el…Nu-mi pare rău…

Zvâca îşi desface zăbunul la piept, îşi descheie cămaşa, scoate afară botul ţâţei. Cât mărul e ţâţa, cu sfârcul negru.Alăptează copilul.

În trei ani, Zvâca a născut trei copii. Are de gând să