Tăcuţi.
71
Tăcuţi ca pământul.
Dar şi pământul uneori mugeşte lung şi se cutremură din temelii.
Şi pământul se răzvrăteşte uneori.
Pământul, de, e pământ…
Am putea, dacă am vrea, să strivim un strugure între palmă şi botniţă, şi să sugem mustul dulce.
Niciunul dintre noi nu facem asta.
Nu vrem s-o facem.
Dacă gustăm mustul boierului, dacă ne atingem cu buzele de miezul unui singur bob de strugure, de strugurii aceştia pe care i-am visat şi eu şi toţi copiii satului luni şi luni de-a rândul, ne ostoim pofta.
Ne ostoim şi ura.
Boierul olog ne-a pus, ca la boi, botniţe, să nu ne atingem de strugurii lui.
Nu te atinge, Tutanule!
Nu te atinge, Trăcălie!
Nu te atinge, Turturică!
Nu te atinge, Gângule!
Nu te atinge, Darie!
Nu te atinge, Ioane!
Nu ne-am înţeles între noi, dar e ca şi cum ne-am fi înţeles.
Avem ochii uscaţi.
Buzele uscate.
Ni s-a uscat şi ni s-a umflat limba în gură.
Ne-a pierit setea.
Ni s-a stins foamea.
Ni s-a lipit pântecul de şira spinării.
Dang! Bing! Bang!
Bang! Dang! Bing!
Sună clopotul.
Sunetul aleargă, trece pe lângă noi şi peste noi. Se pierde 72
în depărtare.
Moarta n-o să mai poarte botniţă.
Nici noi!
Nici noi!
Unele frunze de viţă sunt roşii ca sângele.
Unii struguri sunt roşii ca sângele.
Culegem strugurii, umplem coşniţele, le ducem la cărare.
Luăm altele goale.
Ne întoarcem între viţe.
Culegem mai departe.
Nu trebuie să uităm ziua asta.
