Boierul olog stă tolănit în trăsură ca o huidumă grasă şi ascultă. Se uită şi ascultă. Şi-i tremură uşor buzele, iar la colţurile ochilor îi răsare o umbră veselă. Notarul îşi împlineşte bine meseria. Păcat – gândeşte boierul olog –
păcat că ăsta nu s-a făcut avocat…
Aprinde o ţigară şi fumul se ridică în rotocoale. Norii s-au risipit. S-a sleit puterea vântului. Soarele, rotund şi galben, s-a înălţat spre răsărit, dincolo de linia ferată, peste celălalt deal mărunt pe care urcă, şerpuită, şoseaua ce duce spre Băduleasa.
Ştim că notarul are putere, că noi toţi, mari şi mici, ne aflăm în mâna lui, a primarului, a jandarmului, a logofeţilor.
Înclină capetele oamenii şi îngăduie să li se pună botniţe.
Noi suntem datori boierului olog din trăsură câţiva saci de porumb. Cu alţi saci suntem datori celuilalt boier, de la Belitori, lui Gogu Cristofor, burduhănosul. Dar cui nu-i suntem datori? Am luat, la strâmtoare, bucate pe datorie.Am mâncat bucatele. Acum trebuie să muncim pân-om cădea pe brânci, să le plătim.
— Ce facem, oameni buni?
— Ce
să
facem?
Parcă
putem
să
nu
ne
supunem?Jandarmii stau gata să sară pe noi. Am mai păţit-o când cu săditul viei ăsteia.
— Şi-o s-o mai păţim.
— Până o veni timpul să le plătim pe toate.
— Eu nu pot să rabd batjocura. Auziţi? Nu pot s-o rabd!
strigă cât îl ţin puterile Tiţă Uie.
Ne întoarce spatele şi o ia la vale, spre sat. Poartă pe cap o pălărie bearcă spartă-n fund şi, pe spinarea uşor adusă, o flanelă neagră, peticită, de bumbac. Pantalonii, hanţe 70
păcătoase. Picioarele, ca ale noastre, ale tuturor, goale, negre, pline de semne. O apucă după el dada Zvâca, mărunţică,
târându-şi
de
mână
bărbatul
înalt,
mătăhălos.Mai pleacă şi alţii: Picică, văru-meu Dumitru Pălică, LişcuStângaciu, Petre Zgămâie, nişte flăcăiandri din cătun…
Boierul olog îi porunceşte plutonierului:
— Lasă-i, şefule. Rămân destui. Să nu stricăm sărbătoarea culesului!…
— Cum porunciţi dumneavoastră, cucoane…
Ne aşezăm la rând. Logofătul Oprea Căţui Strâmbu ne pune botniţe. Ni le aşează la obraz, ne trece băierile de fier peste urechi, le încuie la ceafă cu cheia. Un slugoi boieresc ne dă câte o coşniţă şi câte un cosor. Alte slugi ne arată ce avem de făcut. Tăiem strugurii cu cosorul, băgăm de seamă să nu atingem cu tăişul joardele, aşezăm strugurii în coşniţe uşurel, să nu le strivim boabele. Când umplem o coşniţă, o scoatem în potecă. Luăm alta goală şi reîncepem lucrul, chirciţi pe vine.
Sunt struguri albi şi struguri negri-albăstrii în via boierului olog.
Sunt struguri aurii-ruginii şi struguri roşcovani în via boierului, care acum a fost adus pe braţe de slugi şi aşezat într-un cărucior cu rotile, sus, lângă casa paznicului albanez, cu fes roşu.
Şi strugurii roşii ca sângele.
Unii struguri au boabele mari, alţii boabele mici şi bătute, lipite unele de altele, ca boabele porumbului pe cocean.
Mireasma vie ne îmbată.
Frunza e ruginie şi uscată.
Sună, când o atingem.
Muncim şi rămânem tăcuţi.
