— Mâine ieşiţi la culesul viei!
— Ieşim.
Nu mai e mult până mâine. Numai o noapte. Ca în fiecare seară, cade iarăşi întunericul peste lume.
Adorm târziu. Visez struguri. Visez că mănânc struguri.Se face că stau în vie, întins pe iarbă, şi că în faţa mea se află o copaie plină. Mănânc strugurii cu zgârciuri 63
cu tot.Zeama îmi curge pe la colţul gurii. Albanezul cu fes roşu a pus puşca alături. Se uită la mine şi râde.
— Sunt buni strugurii, bre?
— Buni, Ismaile…
— Îţi mai dau o copaie…
Alături, un zăvod mare, negru, cu dinţii albi, ascuţiţi.Mârâie la mine…
Mă trezesc. Mi-e gura plină de bale. Stomacul ghiorăie.Nu s-a luminat încă de ziuă, dar fereastra bate în fumuriu.
Zorile sunt pe aproape. Cumpăna fântânii scârţâie.Scoate cineva apă. A fi mătuşă-mea Bâzărca, o fi Rimoanta, o fi Papelca… Se trezeşte şi frate-meu Ion, şi soră-mea Evanghelina. Se trezeşte şi tata. Mama se scoală, aprinde lampa, se face lumină în casă. Punem ţoalele pe noi.
— Hai, copii!
— Suntem gata, tătuţă.
Ceilalţi dorm. La puţina lumină a lămpii par toţi cu chipuri de ceară.
— Unde iei copiii nemâncaţi, omule?
— La cules. Au să mănânce câte un strugure, doi, şi-au să
se sature. Până la prânz nu e mult. Să ne aduci mâncare la vie.
— Până la prânz!… Mai bine să îmbuce fiecare câte ceva.
Strugurii nu cad bine pe stomacul gol.
— Cad, nu cad…
Îmbucăm câte-o fărâmă de mămăligă rămasă de seara, pe care presărăm un praf de sare, cât prinzi între buricele degetelor, un praf de ardei pisat. Sorbim şi-o gură de apă. Îi trebuie unui om mai mult? Nu! Adevărat e că unii mănâncă
bine dimineaţa, mănâncă bine la prânz, mănâncă bine seara, ba mai aruncă în gură câte ceva şi peste zi…Dar câţi sunt de ăştia în sat? Câţiva, care au pământ, vaci cu lapte, parale.
Dacă vrei, poţi să-i numeri pe degete. De ce să-i mai numeri?
64
Parcă nu-i ştii?
— După mămăliga asta amară, strugurii or să ni se pară
şi mai dulci, spune soră-mea Evanghelina.
— Şi mai dulci, rostesc şi eu înghiţind în sec.
În sfârşit, plecăm. Cerul acoperit de nori îl spală vântul.
Dimineaţa o să fie luminoasă, ziua albastră. Bruma, groasă
de un deget, scârţâie sub picioarele noastre goale.La început ne frige, parcă am călca pe jar, nu pe brumă rece.
Ne învăţăm curând. Luăm în urcuş coasta. Să fie lumea atât de dornică de muncă? S-au arătat harnici vătăşeii, logofeţii. Jumătate satul e adunat la poarta viei. Tutanu se ţine de coada maică-sii. Trăcălie bate din picioare pe lângă
taică-său – un bărbat mărunt, smead, cu mustaţa galbenă
ca dovleacul.
— Brrr! E frig al dracului, Darie, frig al dracului…
— Şi dacă baţi din picioare te încălzeşti?
— Mi se pare că mă încălzesc…
Gângu a venit cu frate-său Tudorache, Turturică singur-singurel…
— Struguri! O să mâncăm struguri…
Deocamdată poarta viei rămâne închisă. Dincolo de ea, raiul cu tot ce e mai dulce şi mai gustos pe coaja pământului. Raiul…
