Face un semn. Jandarmii înconjoară mulţimea.
Cravaşele şuieră. Izbesc obrazuri, cefe, spinări…
Oamenii se risipesc. Unii se împiedică şi cad. Jandarmii trec cu caii peste ei. Îi alungă pe uliţi, îi plesnesc din goană. Femeile ţipă.
I-au prins pe Ududui, pe Ovedenie, pe Tiţă Uie. I-au prins şi i-au dus la primărie.
Au descălecat jandarmii. Doi stau de strajă în poarta primăriei cu armele încărcate. Prinşii sunt bătuţi până la sânge. Burlă îi bate. Apoi rumânii sunt legaţi cu mâinile la spate şi purtaţi între jandarmii călări până la Băneasa.
S-a aflat că noaptea i-au trimis din post în post laTurnu.
O să-i judece pentru răscoală…
A doua zi în zori, o companie de jandarmi a sosit în gară
cu trenul. Jandarmii au fost împărţiţi în cete, au cercetat casă cu casă. Satul a fost scos la muncă, pe coastă…
O săptămână au rămas jandarmii în sat. Şi în această
săptămână, sub ochii lui Franţ Capca, via boierului a fost sădită. Pe urmă, în jurul viei boierului, rumânii au ridicat garduri înalte de uluci.
După Crăciun s-au întors în sat rumânii bătuţi. Au petrecut trei luni la puşcărie. O nimica toată.
Câţi ani au trecut de atunci? Nu prea mulţi. Trec repede anii. Nici nu prea bagi de seamă cum. Stai să vezi.Ai mâncat cinci zarzăre. Ţi-au rămas în palmă sâmburii.Nu te-nduri să-i arunci. Patru îi spargi cu piatra şi le mănânci miezul dulce-amărui. Pe al cincilea, nu ştiu ce-ţi vine, îl 59
pui deoparte. Poate vrei să-l păstrezi pentru mai târziu, când te-o ajunge iarăşi pofta. Apoi, dintr-odată, îţi spui: „ce-ar fi să-l sădesc?” Te duci lângă uluci, mai la fereală, sapi o gropiţă cu vârful băţului, aşezi pe fund sâmburele, îl acoperi cu pământ. Uiţi de el. Te gândeşti la altceva. Ai la ce te gândi! Când vine primăvara, zăreşti din întâmplare, între buruieni, puiul de zarzăr. Până toamna creşte măricel. Vine iarna şi-l prinde golaş, fără frunze. Gerul nu-l ucide. Într-o altă primăvară, te pomeneşti cu el înflorit peste noapte. Pare o mireasă învăscută în voaluri albe. A pornit să rodească.
Doi-trei ani au trecut de când te-ai jucat cu sâmburele de zarzăr – şi acum, uite-l!…
Trec repede anii. Nespus de repede…
Aşezată pe coastă, cu faţa la miazăzi, în bătaia soarelui de dimineaţa până seara, îngropată şi dezgropată la timp, îngrijită de neamţ şi de slugi ca ochii din cap, via boierului olog a crescut şi a început a lega rod.
Primăvara ne adună logofeţii de pe la casele noastre, mai cu vorba bună, mai cu sudalma şi ocara, mai cu dârjala, şi ne mână din urmă să dezgropăm mândreţea de vie.
Ne ducem şi-o dezgropăm, ce să facem? Că doar de aceea am venit pe lume, să facem treabă pentru cei mai puternici decât noi!
Pe urmă, ne cheamă să legăm joardele viei pe araci. I le legăm cu curmeie de tei.
— E tare curmeiul?
— Tare. Poţi să te şi spânzuri cu el.
— Da de ce să mă spânzur? Mai am nişte datorii de plătit.
— Tot la datorii te gândeşti, Tiţă Uie…
— Mai mă gândesc eu şi la altele, nene Tudore, dar datoriile nu le uit. Odată şi odată tot o să le plătesc. Cu sânge.
Via e plină de rumâni. Franţ Capca se plimbă printre noi.
60
Ne-a învăţat binişor graiul:
— Sa nu rupa copilul lastar, Tudor…
— Nu rupe, domnu Franţ…
Eu, Darie, sunt copilul… îi ajut tatii. Îi ajut soră-miiEvanghelina. Le întind curmeiele, alese, răsucite.
S-a depărtat neamţul. Rup un lăstar, mai mult de-al dracului decât de foame, îl fac ghem, îl bag în gură şi-l ronţăi. Uitasem gustul lăstarului. E dulce-acrişor. Poate să
sature foamea. Mai rup încă unul şi încă unul…
— Înghite-l, că se-ntoarce neamţul…
Înghit lăstarul aproape nemestecat. Nu m-a prins.
Mai trece un timp şi auzim slugile boiereşti:
— Mâine ieşiţi la stropit!
— Câţi?
— Câte doi de fiecare casă.
— Nu se poate să venim câte unul?
