Boierul olog, tolănit în trăsură, gătit, înfofolit, pare scos din cutie: pe cap, căciula de astrahan, neagră; pe umeri, bundră îmblănită; la gât, şal dungat cu negru, cu roşu.
Hainele boierului sunt de un cafeniu-închis, uşor păroase; ghetele subţiri şi lungi, cu gumelastru, lucesc ca oglinda. O
pătură de lână moale îi acoperă genunchii. Aavut grijă
mare de boier sluga de la iatac, să nu care cumva să
răcească, să prindă guturai, să-i pice şi lui mucul cum ne pică nouă.
Logofătul Paris Căruţă, neam de neamul lui slugă
boierească, scrie numele fiecăruia în condică. Alt 65
logofăt,Oprea Căţui Strâmbu, o pocitanie care-ar tăia rumânul pe loc, cu cuţitul, şi l-ar mânca nefript-nefiert, ia dintr-o droaşcă de la care nu au fost deshămaţi caii şi lăsaţi să pască în voie pe luncă, o botniţă de sârmă, o cântăreşte parcă, o clipă, în mâinile lui mari, late, de parcă ar vrea să
vadă cam cât atârnă, şi latră arătându-şi dinţii galbeni:
— Hai, care vine întâi să-i aşez pe obraz podoaba?
— Asta nu e podoabă, e botniţă…
— Pentru de-alde voi asta e o podoabă destul de frumuşică…
Oamenii se trag un pas îndărăt.
— Haida, de! Nu veniţi niciunul?
A rămas logofătul cu botniţa în mâini…
Ştim ce e botniţa. Punem botniţe boilor când răliţăm porumbul pe moşiile boiereşti. Altfel boii ar lua între buze vârfurile porumbului. Le punem botniţe când îi înjugăm la secerătoare, vara, la seceriş, să nu mănânce cumva câteva spice de grâu boieresc. Acum boierul a adus şi pentru noi botniţe, să nu-i gustăm strugurii.
Ştiţi cum arată o botniţă? Ca o plasă de sârmă care îţi acoperă gura. Poţi răsufla prin botniţă. Îţi poţi muia buzele cu un strop de apă. La nevoie, dacă nu mai vrei să-ţi tot înghiţi scuipatul, poţi să şi scuipi prin botniţă, numai că
scuipatul rămâne lipit de plasa de sârmă. Trebuie să-l împingi cu vârful limbii prin plasă şi apoi să-l ştergi cu dosul mâinii. Oricum, atâta timp cât porţi botniţa pe obraz, n-ai cum să bagi în gură boabă de strugure.
Lângă boierul olog au răsărit, ca din pământ, jandarmii de la Băneasa, cu plutonierul lor scurt, mustăcios, burtos, la mijloc. Se aude glasul buhăit al plutonierului:
— Venirăm şi noi la cules, cucoane Miliarezi… Să
petrecem… Păcat că n-aţi adus şi lăutari…
În vremurile mai vechi, când apăsarea boierească îşi mai slăbise niţeluş chinghile şi oamenii îşi aveau şi ei câte un 66
peticuţ de vie al lor, toamna, la cules, se iscau şi lăutarii ţigani. Cântau la capătul viei, mâncau struguri, beau must. Luau şi-n traistă, să ducă pe-acasă, să dea puradeilor. Acum, ce să caute lăutarii? Nici praf în ochi nu le-ar arunca boierul olog.
Plin de mânie, logofătul Oprea Căţui Strâmbu strigă:
— Hai! Nu mă lăsaţi cu mâna întinsă…
Trăsneşte o înjurătură. Rumânii se uită la boier, se uită
la logofăt, se uită la jandarmi.
Peste vie, peste întinderi, peste noi toţi se cerne lumina moale şi aurie a dimineţii. În gară, fluieră lung şi subţire o locomotivă, apoi pleacă încet, pufăind, târând după ea un şir lung de vagoane încărcate cu grâu: aurul câmpului.Munca noastră. Se duce spre Dunăre şi de acolo, pe drum de apă, mai departe, pe străine meleaguri.
Toţi suntem scofâlciţi, goi, flămânzi.
Dang! Bang! Bing!
Sună clopotele bisericii. Sunetele străbat văzduhul umed şi pur de toamnă. Ni se strânge inima.
— Cine-a murit?
— Bâta! Când am plecat de-acasă, trăgea să moară.
Arămas lângă ea mama…
Fata lăsă capul în jos, îşi şterge ochii.
Bing! Dang! Bing! Bang! Bang.!…
Trenul a urcat dealul dinspre Turnu. A intrat în tăietură.
Fumul locomotivei se târăşte, ca un şarpe negru, cu coada desfăcută, pe deasupra trenului. Dacă ar bate vântul, l-ar risipi. S-a oprit vântul. A început a se topi bruma.
Pământul e jilav. Jilav şi rece.
Se desprinse, sub ochii mulţimii tăcute, o bătrână
