— Faci copii, te necăjeşti, îi creşti să ai o bucurie în viaţă, un sprijin la bătrâneţe, să nu-ţi închidă ochii şi să te ducă la groapă străinii. Şi când colo, caută să te omoare pentru avere. De-ar fi săraci, le-aş mai crede. Dar nu sunt. Sunt lacomi.

— Nu te supăra, nene!

— Nu te supăra, nu te supăra… toţi spuneţi aşa… Tu ai copii buni. Ai mei, sămânţă afurisită. Cine ştie căruia dintre strămoşi or fi semănând. Parcă nu sunt os din osul meu şi al Luluţii…

Mama crede că bâtul Alisandru Nasta trebuie să fi făptuit în tinereţe un păcat. Altfel nu-şi închipuie pentru ce bătrânul şi-a lăsat barbă ca popa şi citeşte mereu, în cărţile lui cu poze, despre vieţile sfinţilor. Cât e iarna de mare, bâtul 94

Alisandru citeşte. Citeşte cele trei cărţi pe care le are şi parcă nu s-ar mai sătura de citit. Poartă ochelari. Când îi obosesc ochii, s-apucă de altceva. N-arevite, numai două

capre. Baba îngrijeşte de capre şi de păsări.

Bâtul Alisandru, alături de cărţile lui cu sfinţi, are pe poliţă şase bricege cu mânere de metal, ascuţite ca briciul, de felurite mărimi. Mă duc iarna la el, mă lasă să mă joc cu bricegele.

— Nu le deschide, Darie, să nu te tai la degete!…

Mâinile îmi sunt pline de semne. Am şi eu un briceag, ca fratele vitreg al tatii. Nu ştiu însă să citesc. O să învăţ când o să mai cresc. Dar bricegele îmi plac. Numai că n-am briceag cu mânerul de os, cu mânerul de metal. Briceagul meu este ieftin, cu mânerul de lemn, cechie…

Bătrânul ciopleşte în lemn de nuc şi scoate din mâinile lui cruci mici, pe care încrustează semne ciudate. În capătul de jos al crucii sapă litere pe care nu pot să le citesc.

În postul Pastelor, bâtul Alisandruduce un coş de cruci la biserică şi le aşează lângă altar. Şase săptămâni le lasă

acolo. Le slujeşte popa. În dimineaţa de Paşte stă în faţa bisericii, împarte oamenilor cruci.

De ani şi ani face treaba asta. Nu se află o singură casă

în sat fără o asemenea cruce atârnată lângă icoană, împletesc colaci pentru morţi femeile, iau crucea, o stropesc cu agheasmă, o împlântă în mijlocul colacului.

Dacă e mare colacul, o împlântă şi pe margine. Colacul poartă pe coaja lui semnele de pe partea de jos a crucii.

Înainte de a duce crucile la biserică, le vopseşte cu roş, cu albastru, cu galben, după cum îi vine lui poftă.

Cu mulţi ani în urmă, înainte de a mă fi născut eu, pe vremea când bâtul Alisandru avea car şi boi, a mers la târg şi şi-a cumpărat două cruci înalte, două troiţe cu sfinţi frumos coloraţi. S-a dus cu ele la cimitir, a ales la margine 95

un loc, a înfipt crucile una lângă alta. I-a spus lui popaBulbuc:

— Când oi muri, părinte, aici să fiu îngropat. Alături de mine, nevastă-mea…

— Da de ce te grăbeşti să-ţi pui cruce la cimitir?

— Ştiu că băieţii mei n-or să-mi pună, aşa că-mi pun eu singur.

Crucile se vedeau de departe, erau cele mai frumoase din cimitir. Le-a bătut ploaia şi vântul, crucile au putrezit. Întâi a căzut crucea pe care scria: Aici odihneşte Alisandru Nasta.

Pe urmă a căzut şi crucea pe care scria: Aici odihneşte Luluţa Alisandru Nasta. Crucile au început să putrezească de-a binelea… Putrezesc de-a binelea.

Fratele tatii se ţine bine. Se ţine încă bine şi nevastă-sa.

Când o fi să-i îngroape, vor trebui date la o parte crucile vechi pentru a li se săpa mormintele. Peste morminte oamenii au să aşeze, culcate, crucile.

— De ce asta, mamă? De ce să nu le înfigă în pământ încă

o dată?…

— Multe nu ştii, Darie. Crucea care a căzut nu trebuie să

mai fie ridicată. Trebuie să zacă aşa până se face una cu ţărâna…

Zvâca o vorbeşte de rău pe cucoana Polina, nevasta lui văru-meu Niculae Dimozel:

— Auzi, dadă, auzi, dadă. Vine Niculae de la gară cu franzela subsuoară şi-o găseşte acasă pe maică-sa.

CucoanaPolina, pe scaunul mare, la masă. Maică-sa, pe un scaun mic, lângă uşă.

— Ce e, mamă? Venişi pe la noi?

— Venii, maică.

— Cu ce ocaziune?

— Cum ziseşi, maică?

— Cu ce ocaziune?

— Nu înţeleg, maică…

96

— Cum o să înţelegi, dacă eşti proastă!…

— Oi fi, maică…

— Te-ntreb de ce-ai venit pe la noi.

— Să vă văd, maică…

— Te pomeneşti că ţi-era dor de noi!…

— Mi-era, maică.

— Păi… să nu-ţi mai fie…

Văru-meu Niculae, de când a intrat la poştă, s-a îmbrăcat nemţeşte, poartă pălărie cafenie – pălărie tare, şi guler la gât. Şi-a adus nevastă de la oraş, nevastă care umblă în vârful picioarelor. Ca-n papainoage… Cu mijlocul strâns în cordon, ca o viespe, nu place nimănui Polina.Are ochii roşii pe margine. Pare albă ca hârtia. Nasul ei parcă

n-ar avea rădăcină, parcă ar avea numai vârf, un vârf lung, îndreptat în sus. Vorbeşte sâsâit. Toată ziua îşi perie, îşi lustruieşte unghiile… Pe nimic nu pune mâna. I-a adus bărbatul o fată dispre munte, să-i facă treburile în casă.

Slugă, de!

Stă baba Dina lângă uşă. Aşează servitoarea masa.Ciorba de găină miroase frumos. Franzela, adusă de la oraş cu trenul, miroase mai frumos…