numai de ei poruncă, într-o noapte, vântul trece peste sat şi duce departe, departe de tot, mireasma ameţitoare, dulce-veştedă, a florilor de salcâm. Rămân mai mult pe deal atunci. Satul pare un lac cu apele albe, numai spumă.
Înalţ zmeul peste sat cu prietenul meu Marin Iepure, care e mai mărunt decât mine, dar mai îndesat, mai puternic, mai vânjos, mai vânos. De la el am învăţat să fac zmeul, de la el am învăţat să-i pun gură, să vâjâie. Elungă
coada zmeului. O fâlfâie vântul. Îi dăm aţă, şi zmeul se înalţă în slăvi. Acum e deasupra bisericii. Acum e dincolo de sat, a ajuns tocmai deasupra bălţii pe care a secat-o seceta, de-o treci cu piciorul. Trage cu putere zmeul. Abia îl mai ţinem. Foamea ne taie pântecul. Chemăm zmeul la noi. Încet, înfăşurăm sfoara pe băţ.
— Hai să ne urcăm în salcâmi, Darie!…
Culcăm cu grijă zmeul în şanţ, să nu-i sfâşiem hârtia, să
103
nu-i rupem spetezele. Mă urc eu într-un salcâm. Al luiIepure se urcă în altul. Culegem flori de salcâm şi le mâncăm. Sunt dulci-amărui… Ni se umflă burţile. Uităm foamea…
Asta a fost când au înflorit salcâmii. Pe urmă soarele s-a aprins mai tare. A alungat răcoarea. Salcâmii s-au scorojit.
Frunzele s-au înnegrit, au căzut. A mai rămas puţină
verdeaţă în frunzele sălciilor de pe lângă gârlă. Grâul a crescut numai de o palmă, a rămas veştejit, chircit, boabele puţine, seci în spicul pitic. Nu-l prindea secera, nici coasa, l-am jumulit. Cu o traistă de boabe, mai mult mălură şi neghină, ne-am ales. L-a spălat, l-a trecut mama prin câteva ape, l-a uscat pe aşternut în bătătură, păzind să nu-l ciugulească găinile – grâu de-o colivă, de-o cocoace… Nu ne-au mai scos logofeţii şi jandarmii la secerat. Boierii au lăsat grâul să ardă în bătaia soarelui, să putrezească, să îngraşe pământul.
— Când or veni ploile toamnei, spuneau logofeţii boiereşti, şi-o muia pământul, o să duceţi plugurile pentru arătură…
Aşa s-a şi întâmplat. Porumbul, până la genunchi a crescut, apoi s-a scorojit şi el, n-a prins floare, n-a prin legătură. Spre toamnă câmpurile, satele erau negre, arse.Trecuse peste ele pârjolul duşman al soarelui.
Am mâncat ştevie, pe urmă s-a sfârşit ştevia. Am scormonit cu săpăligile după rădăcini, le-am scos, le-am fiert
– era amară fiertura, dar am dat-o pe gât. Ne-am gălbejit cu toţii. S-au sfătuit părinţii ce să vândă, să cumpere bucate, să
scăpăm cu viaţă din foamete.
— Dacă vând boii, spune tata, nu mai avem cu ce munci…
Pierim.
— Şi dacă nu-i vinzi, omule, pierim şi noi, pier şi vitele.
Ceva trebuie să vinzi…
Boii sunt costelivi. La şolduri le înţeapă oasele pielea, înjugaţi, gâfâie, duc greu carul gol. Cailor le tremură
genunchii. Li s-au lungit mai mult capetele. Ducem vitele pe 104
luncă la păscut. S-au uscat smârcurile. Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini. Le sângeră şi gingiile…
— Mai bine vând pământul, vorbeşte dărâmat tata.
Are numai două pogoane. Mai are un sfert de pogon în luncă… Pământul mamei nu poate fi vândut, e al copiilor ei de la bărbatul dintâi, copiii sunt mici.
— Mi-l cere Iordache Diman, îngaimă tata. A mai cumpărat şi de la alţii. Îmi dă pe două pogoane trei saci de porumb şi doi saci de grâu. Dacă legumim; ajungem la primăvară…
— Şi pe urmă?…
— Pe urmă, om vedea…
Ne-a luat Iordache Diman pământul, ni l-a furat. Ne-aprins la greu. L-a mai luat şi al altora. Am adus acasă
unul câte unul sacii de grâu, cu porumb… Gâfâie sleiţi boii.Mămăliga e mică. Fiecăruia ni se dă o felie. Dimineaţa, seara, mâncăm pâsat. O dată pe săptămână frământă
mama pâine – duminica. Nu cerne făina. Ba mai aruncă în căpistre mălai peste făină, să iasă pâinea cu spor. Pâinea cu mălai e neagră-galbenă, cu coaja groasă şi miezul moale, crud. O! Ce bună el Ne lingem buzele după fiecare fărâmitură.
S-au îmbogăţit şi mai mult bogaţii satului. Săracii şi-au vândut bogaţilor pământurile pe bucate. Bogaţii, oamenii cei puţini, i-au despuiat, i-au jupuit pe cei mulţi, pe cei săraci. Cu legea în mână. După dreptatea lor.
Actele le-a încheiat notarul Stănescu, le-a întărit cu semnătura judecătorului. La boieri n-a găsit nimeni să ia cu împrumut o baniţă… Aşteptau încă un an de secetă.Păstrau recolta veche, s-o vândă cu preţ şi mai mare. Bogătaşii satului, cu hambarele, cu pătulele pline din celălalt an…
După prăpădul secetei, a căzut peste lume prăpădul iernii aspre. Şi-a croit drum prin nămeţi, până la noi, văru-105
meu Dumitru Pălică, din cătun. A luat-o cu el şi pe nevastă-sa, pe dada Mariţa. Au cinci copii. Văru-meu Dumitru Pălică
n-are vite. Muncesc cu palmele şi el şi nevasta-sa, pe la boieri, pe la bogătaşi, pe unde găsesc de lucru. A avut vite mai înainte. Le-a pierdut. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Ştie carte. I-a dat poliţă iscălită la mână
cârciumarului. N-a putut întoarce la timp datoria. Toma Ocî i-a vândut vitele.
— Praful şi pulberea să se aleagă de tine, nene Tomo!blestema dada Mariţa. Ne lăsaşi lipiţi pământului… Nu ne mai puteai aştepta?…
— De ce să vă aştept? V-am dat la nevoie… Nu mă tem eu de blesteme. De nimic nu mă tem…
Cu burta plină, cu punga şi mai plină, omul nu mai vede nimic înainte. Se crede tare şi mare. Se crede fără moarte!…
Ei, dacă n-ar fi moartea…
Ne cad în vatră neamurile din cătun. Îşi încălzesc, la focul de paie care scoate fum gros şi negru, mâinile mari, noduroase, asprite şi mai mult de gerul năprasnic.
— Nu ne lăsa, nene Tudore, începe femeia. Am aflat că aţi vândut pământ lui Iordache Diman şi că aţi luat în schimb bucate. Daţi-ne cu împrumut măcar jumătate de bănicioară
de mălai. Ne mor copiii. Cu zile ne mor copiii.
Muierea, mititică, făcută ghem, vorbeşte, se căinează şi se uită cu ochii stinşi în flacăra galbenă, puţină, a focului.
Văru-meu Dumitru Pălică tace. Tace şi tata. Boabele porumbului sunt ca şi numărate, socotite să ne ajungă până
s-or topi zăpezile.
— N-am pus nimic în gură de două zile. Noi ca noi!Păcat de copii! mai spune muierea.
Mama, trasă la faţă, galbenă, se ridică. Ia o desagă.
Oumple cu mălai.
— Dă-mi şorţul, Mariţo, să-ţi pun şi un găvan de făină, să
