— N-am născut niciun copil…
Au strâns-o cu uşa. A mărturisit. Copilul a fost îngropat în bălegar. Au pus-o şi l-a dezgropat. Era un boţ de carne.
Pe gât se vedeau, negre, urmele mâinilor.
— N-am vrut să-l îngrop de viu. Mi-a fost milă. Avea ochii albaştri, ca Miluţă.
— Cu Miluţă ai păcătuit?
— Cu Miluţă, când a venit în vacanţă. A făgăduit că mă
ia de nevastă. Pe urmă, când a aflat că am rămas borţoasă, n-a mai trecut noaptea pe la poarta noastră. Mi-a spus să
mă descurc cum oi putea. Mi-a fost ruşine să-l arăt lumii.Cu un copil de gât şi fără o palmă de pământ, fără
salbă de aur, cine să se uite la mine!…
Zgârcit, copilul stătea desfăşurat din petice, pe bălegar, în mijlocul ariei… Aposta lui Cuclea l-a privit lung, cu ochi de piatră. Pe urmă s-a repezit de parcă ar fi văzut că vrea cineva să i-l fure, l-a luat în braţe, a început a-l lului:
— Băiatul mamei, băiat…
Îi curgeau lacrimile pe obraji, şuroaie…
S-a dus la închisoare Aposta…
Miluţă e băiatul morarului Isopescu, din cătun. Când vine în vacanţă de la oraş, unde învaţă carte, se plimbă
prin sat cu bicicleta. Sperie copiii, sperie orătăniile cu goarna bicicletei…
85
III
MĂRUNTE
E un om aproape bătrân, Florea Pancu. Are boi buni şi car mare, încălţat de curând cu fier.
Şi-a măritat o fată. Mai are trei în casă. Trei fete şi-un băiat care a plecat sănătos şi s-a întors de la oraş orb de amândoi ochii, buştean. Lucra la o bina. I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut şi pe celălalt.
Orbul e povara casei.
Povară sunt şi cele trei fete care nu se mai mărită, dar mare povară e pentru Florea Pancu mai ales nevasta.
Astă-toamnă, i-a murit vecinul. A rămas numai vecina.Să
tot aibă douăzeci de ani. Cârnă, albă, cu draci. Pancu s-a învăţat să-i ducă seară de seară, făină, untură, găini, ce se găseşte prin casa şi prin curtea lui. Nu ştie cum să-i mai intre în voie. Muieruşca se ţine tare.
— Dacă divorţezi şi te însori cu mine…
La început, Florea Pancu a crezut că tinerica glumeşte.Apoi a băgat de seamă că nu glumeşte deloc. S-a sucit, s-a învârtit, s-a socotit, s-a hotărât:
— O să divorţez.
A găsit un avocat care i-a băgat formele la tribunal.A primit citaţie. Umblă cu citaţia prin sat, fudul, se laudă:
— Am să dau divorţ. Îmi iau nevastă tânără. Am cu ce s-o ţin.
Satul râde. Florea Pancu merge, ca bătut în cap, pe drumul lui.
În ziua sorocită pe citaţie, îşi urcă femeia în car şi pleacă la târg. Stau amândoi în faţa tribunalului şi după ce se deschide uşa, în sala de aşteptare. Femeia e mică, negricioasă, cu sânii uscaţi, cu spinarea adusă, dăulată de 86
munci, de naşteri, îi strigă aprodul.
Florea Pancu îşi ia nevasta de mână şi-o împinge înăuntru. Rămâne semeţ, mândru de ispravă, şi nu se miră nici de judecători, nici de Isusul răstignit pe cruce. A mai avut judecăţi.
Femeia, ca venită de pe altă lume.
Preşedintele: – De câţi ani eşti căsătorit cu femeia asta?
Florea Pancu: – De treizeci şi cinci de ani, domnule preşedinte.
Preşedintele: – Câţi copii aveţi?
Florea Pancu: – Cinci copii, domnule preşedinte.
Neîntrebată, femeia adăugă:
— Am avut mai mulţi. Trei ne-au murit de mici, unul a murit astă-toamnă…
