faci copiilor o cocoace, să fie de sufletul morţilor.
106
Tata o priveşte. Ar dojeni-o. Nu-l lasă inima.
— N-o să uităm, nene Tudore.
— Ei, lasă asta. Mă gândesc ce-o să vă faceţi până la vară. Mă gândesc ce-o să ne facem noi toţi…
— Poate că o să punem mâna pe par, spune văru-meuDumitru Pălică, şi să dăm la cap. Aşa nu poate să mai meargă… Muncim până dăm pe brânci şi nu ni se ajung de nici unele.
— O s-o facem şi pe asta într-o zi, dar dacă n-o s-o facem cu socoteală, o să fie şi mai rău pentru noi pe urmă.Nu e destul să crapi câteva capete…
— Măcar să mă răcoresc, nene Tudore, că nu mai pot răbda, nu mai pot îndura…
Foametea a aruncat sărăcimea satului în suferinţe ce nu pot fi închipuite. Oamenii spun în gura mare: să ne răcorim, măcar să ne răcorim…
Neamurile se ridică, se duc. Îi petrece până la poartă
tata. Au trecut pe lângă câinii lungiţi în bătătură. Câinii au ridicat boturile. Nu i-au lătrat. N-au avut putere să-i latre.
Noapte. Noapte lungă de iarnă. Lampa atârnată în cuiul din perete luminează cu flacără slabă odaia. Mai schimbă
vorbe părinţii. A venit să-i aducă tatii o lulea de tutun, frate-său, unchiul-meu Voicu, bărbatul Bâzărcăi, vecin cu noi. Tutunul are şi puţin miros de tutun, mai mult iarbă
uscată. Vorbeşte tata de văru-meu Dumitru Pălică.
— Ar vinde pământ acum, dacă ar mai avea, Pălică.Cine are un petic de pământ, din sărăcime, îl dă pe ce apă nu curge, ca să scape de foamete, de moarte. Burta nu iartă.
Rabdă cât rabdă şi, dacă nu-i arunci ceva, măcar de amăgeală, te lungeşte la pământ. Şi altădată erau ani de secetă, dar omul tot se mai ajungea. Nu cuprinseseră
ciocoii tot pământul, ca acum. S-au întins ca pecinginea, o brazdă nu le-a scăpat. Din ce în ce sunt mai ticăloşi, mai nesătui. Uite-l pe ăsta de la Băneasa, pe Gherasie. E-n 107
pragul bătrâneţii, un pas, doi şi, haiti, îl înghite groapa pe veşnicie. Cucoană-sa e şi ea femeie în vârstă. Pentru cine s-or lăcomi atâta amândoi? Copii – o singură fată. Au măritat-o cu smintitul lui Drăculea, care-a ajuns prefect.Al lui Drăculea are avere s-o mănânce cu lingura şi tot n-o termină. Nu s-au îndurat să aibă mai mulţi copii, să nu le strice tihna şi odihna. Că, de! Ai copii, ai necazuri. Moare unul. Se bolnăveşte altul… Dar bucuriile tot copiii ţi le dau.
Îi vezi cum cresc de când deschid ochii, cum se târăsc de-a buşilea, cum încep a sta copăcel şi apoi merg ca omul, în două picioare, cum se ridică până la genunchi, mai sus de genunchi, cum trec de la gângăvit la vorbă, la înţelegere. Nu bagi de seamă cum curge vremea, te pomeneşti cu ei gogeamite rumânii… Omul care nu prăseşte copii, de ce mai vieţuieşte? E ca pomul fără rod pe care-l tai din rădăcină şi-l arunci la uscături…
— Apoi, mulţi oameni sunt lacomi de averi, dar lacom ca boierul nu e nimeni pe lume, îşi dă cu părerea unchiu-meu Voicu.
— Parcă bogătanii au vreun cusur. Iarna asta s-au repezit ca ulii pe stârv asupra noastră, a săracilor. Ne-au luat pe nimic pământurile. Ne-au prins la strânsoare şi ne-au despuiat chiaburii. Din foamea noastră şi-au rotunjit averile.
Din munca noastră şi le-au crescut. Te duci să munceşti la bogătan cu ziua. Nici mâncare nu-ţi dă cât îţi cere stomacul.
Dar de stors de puteri te stoarce de când răsare soarele până
ce apune. Te mai ţine şi după scăpătat. Îl auzi:„Hai, bă, să
dăm zor, c-a mai rămas o postaţă de secerat şi e… ruşine”.
El se plimbă cu mâinile la spate şi tu dai zor…
S-a umplut de fum casa. Două lulele pufăie, fumegă.Fraţii, surorile s-au culcat. Mă frec cu mâna la pleoape.
— Ce ai, Darie?
— Mă ustură ochii, tată…
— Culcă-te…
108
— Nu mi-e somn…
Mama cârpeşte o cămaşă. E aşa de ruptă cămaşa, că nu ştie de unde s-o însăileze mai întâi…
— Când au venit la noi alde Pălică m-am uitat la ei cu duşmănie. Bănuiam că au înfruntat nămeţii împinşi de nevoie. Nu e uşor să dai din puţin. Ca să avem cu ce potoliestimp gurile copiilor, am vândut pământul.
Pământul nu se vinde. O vită mai cumperi, da pământ!…
Şi cine să cumpere vite! Pe urmă, mi-am zis: şi cu un rac tot sărac…Mi-am adus aminte că acum doi ani, la trei zile după ce-i născuse nevasta pentru a cincea oară, Pălică a fost trimis cu sila pe moşia colonelului Pienaru, la Secara, la seceră.A luat-o şi pe nevastă-sa cu el, că altfel nu pridideau.Plângea copilul să se spargă, mai multe nu, pe postaţă, culcat în iarbă, cu muşte la gură. Logofeţii, cu biciul la spate. A trecut pe acolo călare, cu faţa ferită de soare de pălăria de paie cu marginea lată, al lui Pisicu, logofătul Filip…
— A cui e broasca asta din iarbă? a întrebat logofătul.
— A mea e, domnule Filip, şi nu e broască, e fată, a răspuns Mariţa.
— De ce orăcăie?
— Fiindcă nu mă lasă oamenii voştri să-i dau ţâţă…
— Nici nu trebuie să te lase. Trebuie să zoriţi. Timpul nu aşteaptă. Dacă grâul nu e secerat la timp, se scutură şi iese
cu
pagubă
pentru
boier,
pentru
domnul
colonelPienaru…
— Dar o să-mi moară fata, a aruncat o vorbă Pălică.
— Mare pagubă, a spus Filip Pisicu, o să-ţi fete nevasta alta, la anul, că nu i s-o fi stricat gaura.
