Dacă o apuc pe Călmăţui în jos, dau numai de neamuri.
Dacă o apuc pe Călmăţui în sus până unde m-ar putea duce picioarele, neamuri, neamuri!…
Rar îmi place mie vreo rudă, dar când îmi place una, îmi place!… Uite, mi-e drag un frate mai mare al tatii. Ebătrân, cu părul alb. Poartă barbă şi barba lui e albă.Poartă mustăţi şi mustăţile lui sunt albe. Are casă în cătun, în Viorica, dincolo de gârlă. ÎI cheamă AlisandruNasta. Şi băbuţa lui îmi 92
place, mătuşă-mea Luluţa.
Au o arie lungă, plină cu zarzări şi corcoduşi, cu meri, cu nuci şi, în fund, unde pământul e totdeauna umed şi mâlos, a crescut înalt stuful. Dintre fraţii şi surorile tatii e singurul care ştie carte. A învăţat când era copil, de la un ţârcovnic.
— Păi în sat nu era şcoală?
— Ferit-a sfântul! Şcoli se aflau numai pe la oraşe pentru plozii negustorilor, pentru plozii boierilor, ai arendaşilor…
Mă duc deseori la unchiul Alisandru Nasta. Iarna, ca să
mă uit în cărţile lui cu poze. Vara, ca să mă urc în pom să
mănânc poame.
— Bună dimineaţa, bâtule!…
— Bună dimineaţa, Darie…
— Ce mai faci, bâtule?
— Bine, Darie… Vrei corcoduşe?
— Vreau…
— Urcă-te, umple-ţi burta.. Vrei şi zarzăre? S-au copt câteva pe vârf în zarzărul ăsta… Suie-te şi le culege…
Cătunul a fost clădit pe sărătură, pe luncă. Sapi trei coţi, dai de apă. Apa fântânilor, în cătun, e mereu turbure, sălcie. Pe alocuri, vatra cătunului a fost aşezată pe limbi de pământ bun, gras, în care nu numai salcâmii şi sălciile şi plopii, ci şi pomii roditori pot prinde rădăcini. Bâtul Alisandru şi-a ridicat casă pe o asemenea fişteică
sănătoasă.Şi-a plantat grădină. Meri şi nuci, zarzări şi corcoduşi, peri şi piersici. Nu trăiesc mult pomii. De la un timp se usucă. Bătrânul îi scoate, sădeşte alţii. Are mereu grădină tânără, primăvara cu flori, vara şi toamna cu fructe, în pârg unele, coapte altele. Uleie cu albine ţine două-trei, nu le poate înmulţi, să aibă miere în casă pentru spoit bradoşii, bolindeţii, colacii, să dea un vârf de lingură
la un bolnav…
Mă urc în vârful zarzărului. Se clatină vârful zarzărului 93
cu mine… Parcă m-aş da uţa. Nu ameţesc. Mă îmbată
mirosul fructelor coapte, dulce şi tare.
A avut necazuri mari de tot cu băieţii lui. Numai doi i-a născut nevasta, amândoi răi, fuduli, păcătoşi. Le-a dat locuri, le-a dat case, le-a dăruit pământuri. A păstratpentru el, bătrânul, o bucată de ogor lângă gârlă, pe care cultivă
zarzavaturi. Băieţii, nu şi nu, să le împartă şi locul acela.
Duşmănie mare. S-au sfătuit să-l omoare. L-a poftit la masă
băiatul lui ăl mare, văru-meu Neagu. E om negricios la faţă, tare vorbăreţ. Bâtul Alisandru i-a clădit casă la drum. Văru-meu Neagu şi-a deschis prăvălie şi în dosul prăvăliei, în care nevastă-sa vinde mărunţişuri, are un atelier de croitorie.
Croieşte haine ca la oraş. Şi-a adus o maşină cu care brodează pe şorţurile femeilor flori de toate felurile. I-au dat să bea ţuică în care topiseră şoricioaică. Simţiseră copiii.
Când să bea, un băiat s-a repezit şi l-a lovit pe bătrân peste mână.
— Nu bea, bâtule, taica a turnat otravă în cinzeacă…
A fost buh mare în sat. De atunci, bâtul Alisandru n-a mai călcat prin casele băieţilor lui. E amărât din pricina asta.
— Faci copii, te necăjeşti, îi creşti să ai o bucurie în viaţă, un sprijin la bătrâneţe, să nu-ţi închidă ochii şi să te ducă la groapă străinii. Şi când colo, caută să te omoare pentru avere. De-ar fi săraci, le-aş mai crede. Dar nu sunt. Sunt lacomi.
— Nu te supăra, nene!
— Nu te supăra, nu te supăra… toţi spuneţi aşa… Tu ai copii buni. Ai mei, sămânţă afurisită. Cine ştie căruia dintre strămoşi or fi semănând. Parcă nu sunt os din osul meu şi al Luluţii…
Mama crede că bâtul Alisandru Nasta trebuie să fi făptuit în tinereţe un păcat. Altfel nu-şi închipuie pentru ce bătrânul şi-a lăsat barbă ca popa şi citeşte mereu, în cărţile lui cu poze, despre vieţile sfinţilor. Cât e iarna de mare, bâtul 94
Alisandru citeşte. Citeşte cele trei cărţi pe care le are şi parcă nu s-ar mai sătura de citit. Poartă ochelari. Când îi obosesc ochii, s-apucă de altceva. N-arevite, numai două
capre. Baba îngrijeşte de capre şi de păsări.
Bâtul Alisandru, alături de cărţile lui cu sfinţi, are pe poliţă şase bricege cu mânere de metal, ascuţite ca briciul, de felurite mărimi. Mă duc iarna la el, mă lasă să mă joc cu bricegele.
— Nu le deschide, Darie, să nu te tai la degete!…
Mâinile îmi sunt pline de semne. Am şi eu un briceag, ca fratele vitreg al tatii. Nu ştiu însă să citesc. O să învăţ când o să mai cresc. Dar bricegele îmi plac. Numai că n-am briceag cu mânerul de os, cu mânerul de metal. Briceagul meu este ieftin, cu mânerul de lemn, cechie…
Bătrânul ciopleşte în lemn de nuc şi scoate din mâinile lui cruci mici, pe care încrustează semne ciudate. În capătul de jos al crucii sapă litere pe care nu pot să le citesc.
