Măriuca…

Şi-a avut, totuşi şi Măriuca rochia ei albă. Ştia că-i vine timpul să se prăpădească. Cânta pe linia trenului la umbră

deasă de salcâm, când se lăsa, cu răcoare, seara fumurie.

Răsuna dealul de glasul ei limpede. Ochi mari, cenuşii, cu spaima pierzării în luminile lor, avea Măriuca, şi obrajii albi-negri, cu roşeaţă vie, de măr, în pomeţi.

— Nu vreau să mor fără să ştiu ce e viaţa,Evanghelino…

— Mărită-te, Măriuco, i-a răspuns dada.

— Nu mă ia nimeni. Ce om cu mintea întreagă îşi ia oftică încasă?

— Atunci…

— Îmi place Petrişor…

— Şi el? Ce zice?

— Spune că-i plac…

S-a dat, în văzul lumii, în fapt cu el. N-a certat-o nimeni.

— Tot o să moară… O să se ducă.

Şi s-a dus. În pământ s-a dus.

— La primăvară, care fată o să ţi se prindă în horă, nene Petre?

— Iordana…

Ştim că la toamnă Iordana o să moară. Peste patru ani,Petre Rădoi o să rămână singur-singurel în casă. Abia aşteaptă să treacă anii ăştia. Atunci o să se însoare şi o să-şi ia nevastă tânără. Ăsta e gândul care-l bucură, care-l ţine tare. Îl mărturiseşte la petrecere.

115

Curg şuvoaiele. Se umflă gârla, bate ogrăzile oamenilor. S-au topit zăpezile, sus pe dealuri, spre munte.

Înşiraţi pe malurile gârlei, ne uităm. Apele curg repezi, tulburi. Au început să aducă resturi de garduri, poduri, lemne. Ne facem căngi lungi şi pescuim lucrurile pe care le aduce apa. O să avem ceva lemne de foc.

— Dacă o veni apa mai mare, o să înece şi satul nostru…

— Aş! Asta nu s-a întâmplat niciodată. De ce să se întâmple acum?

Apele cresc. Au trecut peste maluri. Parcă s-au rupt undeva, departe, zăgazuri uriaşe. Şi astă-vară, ce pârjol!…Câmpurile strigau după ploaie. Copacii strigau după

ploaie.Rumânii căutau cu ochii pierduţi pe cer scame de nori. Rădăcinile ierburilor cereau ploaie, ploaie. Cereau ploaie şi paparudele.

Câteodată trec prin sat, dinspre munte spre Dunăre, sălaşe de ţigani bălani, cu ochi verzi ori albaştri – lingurarii care vând linguri, găvane, ălbii. Ţigănci cu păr de orz bat satul:

— Linguri, linguri, găvane, piepteni avem..

Altă dată trec căruţe cu ţigani negri ca funinginea, cu plete slinoase pe umeri căzute, cu bărbi stufoase, negre-măslină, prin care n-a ţăcănit nicicând foarfeca – lăieţii, hoţi de cai, cu ţigănci care-ţi fură cămaşa de pe tine cât ai clipi din ochi: te îmbie să-ţi ghicească norocul în ghioc alb, care auie, dacă-l pui la ureche… De cele mai multe ori însă vin şi capătă

învoire să poposească o săptămână la margine, între sat şi gârlă, ţigani vătraşi care trăiesc iarna în casele lor şi pleacă

primăvara, spre a se întoarce toamna târziu, cu căruţele, după lucru. Vătraşii sunt fierari – nevestele, fetele lor vând cuţite, pirostrii, verigi, întind corturile. Hărmălaie de şatră –

puradei goi, pântecoşi, în jurul focurilor, seara, unde se aud fluiere, dible, cobze.

În toiul secetei, au picat vara trecută vătraşii. Au umplut 116

uliţele satului paparudele… Noi, droaie după paparude…

Ţigăncile, copilandre goale puşcă, îşi arătau pielea arămie.

Cu cununi de bozii pe cap, cu bozii în jurul şoldurilor, se opresc la poartă, încep jocul. Le însoţeşte un ţigan bătrân care cântă:

Paparudă, rudă,

vino de te udă.

Ca să cadă ploile,

cu găleţile,

paparudele;

să dea porumburile

cât gardurile,

paparudele;

să crească spicele

cât vrăbiile,

paparudele;

să sporească grânele,

să umple pătulele,

paparudele;

să pornească ploile,

paparudele…