— Caraulele au băgat de seamă că a crescut şi mai mult gârla. A înecat toată partea satului de lângă gârlă. Aînecat tot cătunul. A rupt şi podul. A bătut clopotul ca să se trezească oamenii să nu-i ia apa din somn, să se surpe 120

casele peste ei. Am vrut să mă duc să văd. Tata nu m-a lăsat. Mi-a tras două scatoalce după ceafă. M-a trimis acasă.

Cască frate-meu. Se dezbracă şi intră în aşternut.

— Credeam că sunt înecaţi! Nu s-a înecat nimeni…

Tata se întoarce la ziuă. Ne găseşte ronţăind boabe coapte.

— Prăpăd, nu altceva. Apele bat marginea şoselei.Lui Cărăbaş i-au luat târla cu oi. Altora le-au luat vitele.Mai rău în Viorica. Plângeau şi se văicăreau oamenii bâjbâind prin întuneric. N-am avut cum trece la ei să-i ajutăm.

Acum, la ziuă, o să facem un pod plutitor, de scânduri, să

ajungem în cătun. Mulţi s-au urcat cu copii, cu neveste, pe case, au ieşit din pod pe cucumea…

O zbughesc pe uşă. Merg pe linia ferată spre gară.Nesfârşire de ape!… Gârla – ce gârlă, Dunăre! – a adus copaci, coteţe de păsări, suşleţe de care, chiar acoperişuri de case. Vin din susul apei hoituri de capre, hoituri de oi, păsări înecate, tot ce a putut să prindă apa în năvala, în furia ei.

Cătunul e îngropat în apă. Unele case s-au dărâmat.Altora le-au mai rămas afară acoperişurile.

Oamenii din cătun – goi, cu copii în jurul lor, pe dealul din partea cealaltă a satului. Într-o noapte apele le-au luat casele, hambarele, vitele. Au rămas cu viaţă.

— Tată, ce s-a întâmplat cu bâtul Alisandru?

— Nu ştiu. După cum se vede şi la el au ajuns apele.O să

aflăm astăzi.

Urcaţi pe linia ferată, sorb cu ochii priveliştea, doctorul Ganciu, notarul Stănescu, popa Bulbuc, Juvete jandarmul!

— Trebuie să întreprindem ceva, spune notarul

— Am şi întreprins, notare, răspunde Juvete. Am cerut de la prefectură bărci de salvare.

— Ce să facem cu bărcile? Parcă mai e ceva de salvat?

121

— Avem inundaţie?

— Avem.

— Dacă avem inundaţie, trebuie negreşit să avem şi bărci de salvare.

Primarul Bubulete îşi face şi el de lucru pe lângă doctor, pe lângă notar, pe lângă jandarm. Suge ţigara, scoate fum pe nări, murmură:

— Ce prăpăd, domnule, ce prăpăd!…

Logofătul Oprea Căţui Strâmbu se tânguie de-ai crede că i se rup bojocii:

— Ce păcat că boier Gherasie e bolnăvior! Ar fi venit cu trăsura şi-ar fi privit din rampă. Aşa frumuseţe de apă nici la o sută de ani nu se vede o dată pe meleagurile astea…

— Într-adevăr, mare păcat! rosteşte şi notarul.

Râd cu gurile întinse până la urechi.

— Tiii! Da chisnovat om eşti, măi Strâmbule, chisnovat om eşti… Bată-te să te bată…

— Cine să mă bată, părinţele? Are careva curaj să se-atingă de mine, să mă bată pe mine?

— Are, taică, are…

— Cine, părinţele, cine? Că-l mănânc cu nădragi cu tot…

— Norocul, taică, norocul…

— Aşa da, părinţele, aşa da…

Din cătunul acoperit pe jumătate de apă încep a se auzi strigăte.

— Ajutor!

— Ajutor!

Glasuri spăimântate de bărbaţi, de femei. Tac un timp, pe urmă se aud iarăşi:

— Ajutor!

— Ajutor!

— Ajutor!

Îngrijoraţi, rumânii se adună, se strâng, se frământă.

— O mai fi luat apa niscaiva acoperişuri cu oameni.

122

— Sunt în primejdie.

— Acoperişul se lasă, când nu te aştepţi, într-o parte şi luneci.

— Odată ce-ai alunecat în apă, Dumnezeu cu mila…

— Şi noi ce facem, Tiţă Uie? Lăsăm oamenii să se înece?

— As-noapte ne înţelesesem să alcătuim un pod, două, din scânduri.

— De unde scânduri?