mulgem,
vara,
după
ceînjunghiemiedul cu corniţe abia răsărite – două noduri ca doi năsturaşi negri – o ulcică de lapte.
Peste stropii de lapte mulşi, toarnă mama câteva căni de apă, adapă laptele, îl fierbe până dă în clocot, îl pune în strachină, dumică mămăligă în el, ni-l dă să-l mâncăm dimineaţa. Îl mâncăm. Se bat hoarde de netoţi la gura noastră, ne amăgim foamea. Da. Ne amăgim foamea. De săturat niciodată nu ne săturăm. Cum o fi aia – să fii sătul?
Nu ştim!
Toamna, seacă ugerele caprei, nu mai dă lapte capra, o ducem în turmă la ţap. Bicoi ţine ţap – un ţap negru, lucios, cu pete galbene pe la vintre, cu coarne mari, răsucite.Dacă
nu te fereşti îţi bagă coarnele în burtă, te găureşte, dai ortul popii…
— După mine s-a luat o dată ţapul lui Bicoi… Era să mă
împungă. Am fugit de-am rupt pământul…
— Apoi, cine mai e ca tine!… Toate ţi se întâmplă…
— Ce să fac! Dacă mi se întâmplă!… Parcă eu vreau…
— Nu vrei. Dar parcă le cauţi cu lumânarea. La mână ce ai?
— M-am tăiat cu cuţitul. Am vrut să cioplesc un cal dintr-o bucată de salcie…
Caprele din sat le adună toamna Bicoi. De la unele mai stoarce dimineaţa câte o picătură de lapte, încheagă brânza, umple putinica, mănâncă toată iarna, mai şi vinde.Dă
zăpada. Se duc oamenii să-şi ia caprele îndărăt. Îi plătesc ceva lui Bicoi pentru osteneala ţapului…
— De la nouăzeci şi şase n-am mai pomenit aşa ger, spune tata. Am lucrat atunci la zăpadă. Abia se deschisese linia ferată. Tăietura o umpluse zăpada până sus, o răsese, nu 102
mai puteau umbla trenurile cu boieri. Aproapegoi ne-au scos dorobanţii să despotmolim trenul. L-am despotmolit.
Unii au rămas pe viaţă cu picioarele degerate, alţii cu degetele mâinilor. Eu era să-mi pierd ochii…După secetă, aşa se spune din bătrâni, vin ierni grele, cu zăpezi înalte, cu geruri de până şi pietrele crapă…
Bagă paie, le împinge cu vătraiul în soba oarbă de care stăm lipiţi cu spinările, să ne încălzim. Gerul se strecoarăpe sub uşa care nu se închide bine, ne pişcă de picioare. Ne mai zgribulim. Vara trecută nu ne zgribuleam.Soarele aprindea pământul. Deloc n-au căzut ploi. A rămas mereu uscat cerul, limpede ca sticla, albastru ca un nesfârşit lan de cicoare înflorită. Când înfloreşte cicoarea, vântul adie un miros amar. Miros acrişor aduce vântul dispre câmpuri când se coace orzul, miros dulce când dă grâul în copt şi când porumbul începe a prinde boabe.Satul e copleşit mereu de adierile ce vin dispre câmp. Dar, când înfloresc salcâmii, ca la o auzită
numai de ei poruncă, într-o noapte, vântul trece peste sat şi duce departe, departe de tot, mireasma ameţitoare, dulce-veştedă, a florilor de salcâm. Rămân mai mult pe deal atunci. Satul pare un lac cu apele albe, numai spumă.
Înalţ zmeul peste sat cu prietenul meu Marin Iepure, care e mai mărunt decât mine, dar mai îndesat, mai puternic, mai vânjos, mai vânos. De la el am învăţat să fac zmeul, de la el am învăţat să-i pun gură, să vâjâie. Elungă
coada zmeului. O fâlfâie vântul. Îi dăm aţă, şi zmeul se înalţă în slăvi. Acum e deasupra bisericii. Acum e dincolo de sat, a ajuns tocmai deasupra bălţii pe care a secat-o seceta, de-o treci cu piciorul. Trage cu putere zmeul. Abia îl mai ţinem. Foamea ne taie pântecul. Chemăm zmeul la noi. Încet, înfăşurăm sfoara pe băţ.
— Hai să ne urcăm în salcâmi, Darie!…
Culcăm cu grijă zmeul în şanţ, să nu-i sfâşiem hârtia, să
103
nu-i rupem spetezele. Mă urc eu într-un salcâm. Al luiIepure se urcă în altul. Culegem flori de salcâm şi le mâncăm. Sunt dulci-amărui… Ni se umflă burţile. Uităm foamea…
Asta a fost când au înflorit salcâmii. Pe urmă soarele s-a aprins mai tare. A alungat răcoarea. Salcâmii s-au scorojit.
Frunzele s-au înnegrit, au căzut. A mai rămas puţină
verdeaţă în frunzele sălciilor de pe lângă gârlă. Grâul a crescut numai de o palmă, a rămas veştejit, chircit, boabele puţine, seci în spicul pitic. Nu-l prindea secera, nici coasa, l-am jumulit. Cu o traistă de boabe, mai mult mălură şi neghină, ne-am ales. L-a spălat, l-a trecut mama prin câteva ape, l-a uscat pe aşternut în bătătură, păzind să nu-l ciugulească găinile – grâu de-o colivă, de-o cocoace… Nu ne-au mai scos logofeţii şi jandarmii la secerat. Boierii au lăsat grâul să ardă în bătaia soarelui, să putrezească, să îngraşe pământul.
— Când or veni ploile toamnei, spuneau logofeţii boiereşti, şi-o muia pământul, o să duceţi plugurile pentru arătură…
Aşa s-a şi întâmplat. Porumbul, până la genunchi a crescut, apoi s-a scorojit şi el, n-a prins floare, n-a prin legătură. Spre toamnă câmpurile, satele erau negre, arse.Trecuse peste ele pârjolul duşman al soarelui.
Am mâncat ştevie, pe urmă s-a sfârşit ştevia. Am scormonit cu săpăligile după rădăcini, le-am scos, le-am fiert
– era amară fiertura, dar am dat-o pe gât. Ne-am gălbejit cu toţii. S-au sfătuit părinţii ce să vândă, să cumpere bucate, să
scăpăm cu viaţă din foamete.
— Dacă vând boii, spune tata, nu mai avem cu ce munci…
Pierim.
— Şi dacă nu-i vinzi, omule, pierim şi noi, pier şi vitele.
Ceva trebuie să vinzi…
Boii sunt costelivi. La şolduri le înţeapă oasele pielea, înjugaţi, gâfâie, duc greu carul gol. Cailor le tremură
