Nu se mai văd. Se aud mereu strigăte:

— Ajutor!

— Ajutor!

— Ajutor!

Oamenii de pe podurile plutitoare răspund:

— Venim, fraţilor, venim. Ţineţi-vă bine!

Ascultăm cu sufletul la gură. Ascultăm şi privim apele spumoase cum se lovesc de marginea înaltă a şoselei. În luncă, doi stejari bătrâni. Apele nu-i clintesc. Bat furioase în trunchiurile lor şi trec mai departe.

Doctorul Ganciu şi cu ceilalţi nu se mai văd. Au intrat în cârciuma lui Bucur de lângă gară. Parcă-i văd. Ronţăie covrigi, beau ţuică fiartă cu zahăr, pălăvrăgesc de câte-n lună şi-n soare.

Spre amiază, podurile plutitoare s-au întors la şosea.

— Pe frate-meu Lisandru, spune tata, l-am găsit pe acoperiş. Stătea liniştit pe creasta casei cu cumnată-meaLuluţa. Îşi aşteptau amândoi sfârşitul. I-am dus pe deal la alde Moise Berbec. Ne-au spus bogdaproste.

— Aţi scăpat mulţi oameni, nene Uie?

125

— Douăzeci şi doi. Copiii se speriaseră şi tremurau de frică. Unii abia-şi mai ţineau firea.

Cu trenul de amiază au sosit, în sfârşit, şi bărcile de salvare. Erau trei bărci negre, înguste şi lungi. Au venit cu ele şi trei barcagii. Le-au dat jos din tren şi le-au purtat pe umeri până la apă rumânii care se aflau prin gară.

— Ei, ce avem de făcut? Încotro mergem mai întâi?

— Primejdia a trecut, a spus primarul Bubulete. Am luat noi, autorităţile, măsuri. Că până să veniţi voi se prăpădeau oamenii… Dar, fiindcă v-aţi ostenit până aici, fiindcă se abătu şi pe la noi, ca să spunem aşa, Dunărea, hai să facem o plimbare, să nu se cheme c-aţi bătut drumul degeaba.

Într-o barcă s-a suit notarul Gică Stănescu cu doctorul Ganciu, într-alta primarul Bubulete cu jandarmul Juvete.

Într-a treia logofătul Oprea Căţui Strâmbu.

126

V

BRAZDĂ ÎNGUSTĂ ŞI ADÂNCĂ

Apele au crescut într-o săptămână, s-au scurs într-o lună. Uite gârla!… Iar o treci cu piciorul. Dacă n-ai vedea partea satului dinspre baltă şi cătunul fără garduri, cu casele rupte, cu pereţii luaţi de ape, dacă n-ai vedea tot prăpădul pe care l-a lăsat în urmă înecul, parcă nici n-ai crede că a fost pe aici atâta nenoroc…

Îşi fac oamenii covergi şi bordeie şi se aciuiază cum pot.

Au rămas şi fără bruma de mâncare pe care o mai aveau, fără vite, fără păsări. Unii au rămas şi fără ţoale.De nicăieri nu li se trimite oamenilor o lescaie. De nicăieri nu li se întinde o mână de ajutor. Hambarele boierilor sunt pline cu grâu, cu porumb. Rumânii n-au cu ce să cumpere.Sunt înglodaţi în datorii.

Nimeni nu se mai uită la ei.

— Dă-mi un ciur de mălai.

— Nu pot.

— Ţi-oi munci pe el.

— Ţi-am mai dat.

Pământul e plin, în urma apelor, de mâl gros, gras, în care ne vârâm, până mai sus de genunchi, picioarele goale…Nici urmă de zăpadă pe câmpuri. Primăvara a sosit devreme. Suntem abia la începutul lui Mărţişor… O

săptămână numai a trecut de când a început luna. N-au venit berzele, n-au venit nici rândunelele, nici cocorii…

Seara, se lasă frig. Pământul e negru. Iarba nu şi-a scos bonţul afară. Umblăm desculţi, dârdâim de frig –

primăvară timpurie… Prin cătun, ne uităm la oamenii rămaşi fără case… Bine că n-a muritnimeni!… Ne uităm mai ales cum, la marginea cătunului, lângă gară, au rămas 127

pe pământ trei matahale netrebnice, bărcile de salvare.

Barcagiii au plecat la locul lor de baştină.

Cele trei bărci, lungi, negre şi înguste, au început a pluti pe faţa turbure a apelor. Au trecut pe lângă stejarii pe care-i băteau valurile şi care rămâneau neclintiţi în mijlocul urgiei, au plutit legănându-se pe lângă cătunul înecat şi s-au pierdut, departe, spre Băneasa, la marginea dealului unde marea vie a boierului olog dormea îngropată sub muşuroaie de pământ, pe coastă.

— Aşa an să nu mai trăim niciodată. Astă-vară ne-a pârjolit seceta. Iarna a fost aspră. Foametea, cumplită.

Primăvara a venit cu ape mari, cu înecuri. Ce ne mai aşteaptă?

— Încercări şi mai grele, nene Tudore.

Tiţă Uie se uită în pământ. Privirile lui sunt aspre. Faţa lui, ca a noastră, a tuturor: neagră, uscată, scofâlcită.

Şi lângă Tiţă Uie rămân o clipă în drum, cu picioarele înfipte în noroi, Lişcu Stângaciu şi nenea Picică, PetreZgămâie şi văru-meu Dumitru Pălică, Ivan Ţânţu şi frate-meu Ion cu ochii lui negri, de smoală fierbinte.

Se adună rumânii pe la cârciumi, mai mult să schimbe vorbe decât să bea. Cârciumarii, parcă s-au înţeles între ei, nu mai deschid condicile cu datornici, le-au pitit.

Vara trecută, a bântuit seceta. Acum a năvălit peste sat prăpădul apelor, a luat garduri, case şi vite şi păsări.

— Dă-mi un pachet de tutun pe datorie, nene Toma…

— Nu pot, neică, nu mai dau pe datorie niciun cap de aţă

până nu încep să scot ceva din vechi… Ce-am avut gologani i-am băgat în pământ, am cumpărat pământ…

Toma Ocî îşi răsuceşte mustaţa cu vârfurile spice albe.Le spune limpede tuturor, să nu-l mai bată nimeni la cap!

— Aşa, să ştiţi. Nu mai dau pe datorie. Eu, unul, nu mai dau. Încercaţi la Mareş, el e poate mai milostiv, n-are nici 128

copii, ori la Buciuc…

Mareş spune la fel. Buciuc aşişderea: