— N-am ce vă face, neică, datul pe datorie nu e niciun alişveriş acum. Trăim timpuri grele. S-aude a rău.Nu ştie nimeni ce-i poate aduce ziua de mâine…

— S-o

ivi

vreun

răzbel,

îşi

dă

cu

părerea

GheorghiţăTârâş…

Târâş avea casă lângă malul gârlei. I-a luat-o apa.

Trăieşte cu nevasta şi copiii într-un bordei săpat în grabă

în coasta dealului. N-are pământ, n-are vite. Munceşte cu mâinile, cum muncesc cu mâinile şi alţi rumâni din sat cam un sfert.

— Ce răzbel, nu e vorba de niciun răzbel, dă Ududui cu gura. S-aude că în Moldova s-au ridicat satele împotriva curţilor boiereşti, dau foc conacelor, îşi împart rumânii moşiile boierilor între ei. Noi stăm cu dosul pe cămaşă. Ar trebui să ne sculăm şi noi… Destul am răbdat.

Între genunchii tatii, ascult. Mi s-a dezumflat gâtul.Deasupra tejghelei, spânzură de tavan două şiruri de covrigi uscaţi.

— Tată, cumpără-mi un covrig.

— N-am parale, taică.

Mă aude Toma Ocî.

— Nu sunt buni covrigii pentru copii, spune el, umflă

burta.

Poate mi s-ar umfla burta, dacă aş mânca mai mulţi.Dar eu vreau un covrig, unul singur. Mai an, i s-a umflat într-adevăr burta de covrigi lui Beşcu, beţivanul satului.A făcut prinsoare cu notarul Stănescu. Era băut şi Beşcu, era băut şi notarul. Beşcu, rezemat în ciomag, a glumit:

— Eu, cu o lovitură, sparg toţi covrigii dintr-un şir de o sută.

— Dacă îi spargi pe toţi, a ţinut prinsoare notarul, eu îi plătesc şi tu îi mănânci. Îi spargi pe toţi, să nu rămână

129

unul întreg. Îi mănânci pe toţi, să nu rămână o fărâmitură.

A izbit Beşcu o singură dată şirul de o sută de covrigi.

I-a spart în ţăndări. I-a adunat de pe duşumea. I-a mâncat, ronţăindu-i… Să moară noaptea şi mai multe nu. Abăut un pahar mare de untdelemn. A zăcut. A ajuns alb ca varul. A scăpat…

Învăţătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru l-a certat pe notar.

— Cum de ţi-ai pus mintea cu el? Era băut’!… Dacă

murea?

— Pagubă-n ciuperci, i-a răspuns notarul. Un desculţ, mai mult ori mai puţin, nu înseamnă nimic.

Beşcu, de când cu pătărania, s-a lăsat de băutură. Intră în cârciumă. Cumpără tutun. Pleacă.

Acum însă, Beşcu nu pleacă. Aude şi nu e sătul de ce aude. Parcă ar vrea să audă mai mult. Toţi vor să afle, să ştie ce se petrece pe acolo pe unde s-au aprins conacele boierilor.

Umblă zvonuri fel de fel, zvonuri care vin de departe.

— Am auzit, grăieşte Pracă Dera, că se apropie de noi răscoala, că s-a lăsat mai jos de Moldova, c-ar fi ajuns chiar până prin Vlaşca.

Cade, peste gândul rostit tare al lui Pracă Dera, popaTomiţă Bulbuc.

— Bună ziua…

— Bună ziua, părinte.

— Dă-mi o cinzeacă de drojdie, Tomo.

— Mare, părinte?

— Mare, taică, mare, că una mică nu-mi ajunge nici măcar pe-o măsea.

— Şi ai cam multe măsele, părinte, şuguie al lui Zgămâie, Petre, tuciuriul…

— Douăzeci şi patru, taică, douăzeci şi patru, că suntem de neamul nostru olteni, olteni de dincolo de Olt…

Râd rumânii. De slabi ce sunt le stă rău când râd. Nici 130

altfel nu le stă prea bine. Popa Tomiţă Bulbuc şi-a pierdut de mult măselele. Numai trei dinţi i-au rămas în gură. I se clatină şi aceia, gata să zboare.

— Ai auzit ceva despre răscoale, părinte? întreabă al lui Ovedenie. Cică ar fi pornit revoluţie rumânii prin Moldova, s-ar fi ridicat împotriva boierilor…

Popa Bulbuc dă cinzeaca pe gât, dintr-o dată. Gâlgâie drojdia în pâlnia popii. Alunecă pe beregată în jos. Strânge ochii popa. Îl arde pe dinăuntru băutura.

— Mai pune una, taică…

Ocî îi mai toarnă o drojdie. Popa o cumpăneşte în mână.

— Am auzit, taică, dar nu ştie nimeni care-o fi adevărul.