genunchii. Li s-au lungit mai mult capetele. Ducem vitele pe 104
luncă la păscut. S-au uscat smârcurile. Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini. Le sângeră şi gingiile…
— Mai bine vând pământul, vorbeşte dărâmat tata.
Are numai două pogoane. Mai are un sfert de pogon în luncă… Pământul mamei nu poate fi vândut, e al copiilor ei de la bărbatul dintâi, copiii sunt mici.
— Mi-l cere Iordache Diman, îngaimă tata. A mai cumpărat şi de la alţii. Îmi dă pe două pogoane trei saci de porumb şi doi saci de grâu. Dacă legumim; ajungem la primăvară…
— Şi pe urmă?…
— Pe urmă, om vedea…
Ne-a luat Iordache Diman pământul, ni l-a furat. Ne-aprins la greu. L-a mai luat şi al altora. Am adus acasă
unul câte unul sacii de grâu, cu porumb… Gâfâie sleiţi boii.Mămăliga e mică. Fiecăruia ni se dă o felie. Dimineaţa, seara, mâncăm pâsat. O dată pe săptămână frământă
mama pâine – duminica. Nu cerne făina. Ba mai aruncă în căpistre mălai peste făină, să iasă pâinea cu spor. Pâinea cu mălai e neagră-galbenă, cu coaja groasă şi miezul moale, crud. O! Ce bună el Ne lingem buzele după fiecare fărâmitură.
S-au îmbogăţit şi mai mult bogaţii satului. Săracii şi-au vândut bogaţilor pământurile pe bucate. Bogaţii, oamenii cei puţini, i-au despuiat, i-au jupuit pe cei mulţi, pe cei săraci. Cu legea în mână. După dreptatea lor.
Actele le-a încheiat notarul Stănescu, le-a întărit cu semnătura judecătorului. La boieri n-a găsit nimeni să ia cu împrumut o baniţă… Aşteptau încă un an de secetă.Păstrau recolta veche, s-o vândă cu preţ şi mai mare. Bogătaşii satului, cu hambarele, cu pătulele pline din celălalt an…
După prăpădul secetei, a căzut peste lume prăpădul iernii aspre. Şi-a croit drum prin nămeţi, până la noi, văru-105
meu Dumitru Pălică, din cătun. A luat-o cu el şi pe nevastă-sa, pe dada Mariţa. Au cinci copii. Văru-meu Dumitru Pălică
n-are vite. Muncesc cu palmele şi el şi nevasta-sa, pe la boieri, pe la bogătaşi, pe unde găsesc de lucru. A avut vite mai înainte. Le-a pierdut. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Ştie carte. I-a dat poliţă iscălită la mână
cârciumarului. N-a putut întoarce la timp datoria. Toma Ocî i-a vândut vitele.
— Praful şi pulberea să se aleagă de tine, nene Tomo!blestema dada Mariţa. Ne lăsaşi lipiţi pământului… Nu ne mai puteai aştepta?…
— De ce să vă aştept? V-am dat la nevoie… Nu mă tem eu de blesteme. De nimic nu mă tem…
Cu burta plină, cu punga şi mai plină, omul nu mai vede nimic înainte. Se crede tare şi mare. Se crede fără moarte!…
Ei, dacă n-ar fi moartea…
Ne cad în vatră neamurile din cătun. Îşi încălzesc, la focul de paie care scoate fum gros şi negru, mâinile mari, noduroase, asprite şi mai mult de gerul năprasnic.
— Nu ne lăsa, nene Tudore, începe femeia. Am aflat că aţi vândut pământ lui Iordache Diman şi că aţi luat în schimb bucate. Daţi-ne cu împrumut măcar jumătate de bănicioară
de mălai. Ne mor copiii. Cu zile ne mor copiii.
Muierea, mititică, făcută ghem, vorbeşte, se căinează şi se uită cu ochii stinşi în flacăra galbenă, puţină, a focului.
Văru-meu Dumitru Pălică tace. Tace şi tata. Boabele porumbului sunt ca şi numărate, socotite să ne ajungă până
s-or topi zăpezile.
— N-am pus nimic în gură de două zile. Noi ca noi!Păcat de copii! mai spune muierea.
Mama, trasă la faţă, galbenă, se ridică. Ia o desagă.
Oumple cu mălai.
— Dă-mi şorţul, Mariţo, să-ţi pun şi un găvan de făină, să
faci copiilor o cocoace, să fie de sufletul morţilor.
106
Tata o priveşte. Ar dojeni-o. Nu-l lasă inima.
— N-o să uităm, nene Tudore.
— Ei, lasă asta. Mă gândesc ce-o să vă faceţi până la vară. Mă gândesc ce-o să ne facem noi toţi…
— Poate că o să punem mâna pe par, spune văru-meuDumitru Pălică, şi să dăm la cap. Aşa nu poate să mai meargă… Muncim până dăm pe brânci şi nu ni se ajung de nici unele.
— O s-o facem şi pe asta într-o zi, dar dacă n-o s-o facem cu socoteală, o să fie şi mai rău pentru noi pe urmă.Nu e destul să crapi câteva capete…
— Măcar să mă răcoresc, nene Tudore, că nu mai pot răbda, nu mai pot îndura…
Foametea a aruncat sărăcimea satului în suferinţe ce nu pot fi închipuite. Oamenii spun în gura mare: să ne răcorim, măcar să ne răcorim…
Neamurile se ridică, se duc. Îi petrece până la poartă
