— Culcă-te, Darie, şi dormi…
— Mi-a fugit somnul, nene…
— Atunci stai cuminte, nu te mai răsuci în aşternut, că-i trezeşti şi pe ceilalţi…
— Are să fie şi la noi răscoală, nene?…
— Are să fie.
— Astăzi?
— Poate chiar astăzi.
Bat zorile fumurii, alburii, gălbui, în geamul aburit.Scârţâie cumpăna fântânii. Aud mugetele boilor care ar voi să molfăie între dinţi iarbă proaspătă. N-a răsărit încă iarba…
Dimineaţa umblăm toţi, cârduri, pe uliţele satului. Ne adunăm la primărie.
Unde s-o fi ascuns notarul? Unde s-o fi ascuns primarul?
Primăria e goală. Îi caută oamenii şi nu-i găsesc.Aflăm că
şeful postului de jandarmi stă la gară de pază, cu puşca încărcată. N-avem nicio treabă la gară. Îl lăsăm să-şi 137
piardă vremea acolo.
Jandarmii de la Băneasa, unde e secţia de plasă, patrulează prin sat, călări, cu armele încărcate. În fruntea lor, plutonierul scurt, gros, mustăcios. Alţii fac de pază la casa cu etaj a boierului olog.
— La Băneasa, rumânii n-au să se poată mişca. Paza e puternică.
— Scapă boierul Gherasie Miliarezi.
— Scapă şi logofătul Oprea Căţui Strâmbu.
— O să vedem…
— Noi ce facem? întrebă Tiţă Uie. Noi nu începem revoluţia? A sosit revoluţia la Secara, au dat foc curţilor boiereşti. În toate părţile, după câte s-aud, oamenii au iscat revoluţie. Vrem noi pământ?
— Vrem! răspunde mulţimea într-un glas.
— Atunci, trebuie să facem revoluţie. Nu iau pământ de la boieri decât cei care merg la revoluţie, cei care se răscoală…
Se desprinde din grosul mulţimii Gheorghe Cărăbaş. Eun om gros, voinic, cu pământuri multe, cu oi, cu vite.Sălăşluieşte lângă gârlă, spre Stănicuţ. Acoperă cu aria lui jumătate din luncă. Satul spune despre Cărăbaş că, dacă
n-are avere cât un boier, are ceva-ceva mai multă decât un boiernaş.
— Ce revoluţie, mă, nemernicule, ce revoluţie? Credeţi că
dacă daţi foc la conace, o să moară boierii? Dacă i-oţi putea prinde şi ucide, o să le puteţi lua pământul?Călcaţi legea, mă, şi legea e sfântă, nu trebuie călcată…
Rădoi chiaburaşul îi cântă în strună. Se aruncă cu gura pe ei al lui Zgămâie:
— De lege nu ne pasă. N-am făcut-o noi. Cine-a făcut-o nu ne-a întrebat de ne place ori nu…
Petre Zgămâie, sărăcanul, e când pândar, când porcar, după cum îl ia în simbrie satul. Proptit în ciomag, nimeni nu l-a văzut cu mâinile goale. Ciomagul în care se sprijină face 138
una cu trupul lui. Când doarme, doarme cu capul pe ciomag. Parcă ar avea chimirul plin cu galbeni şi s-ar teme ca nu cumva să vină cineva să i-l fure. Ce e pe el, şi pe culme… Mai are ceva, nevastă şi cinci copii, opincile sparte, zăbunul rupt, cârpit, nădragii – petic de petic.
— Apăi, Cărăbaşule, tare ţi-ar place: să nu fi aprins oamenii revoluţie. Te temi. Noi avem ce-avem cu boierii, şi nu tu o să ne opreşti să ne răfuim cu ei. Nu tu, şi nici alţii ca tine…
— Cum
o
să
facem
revoluţie?
întreabă
Niţă
Proca.Revoluţie fac numai oamenii care au boieri în satul lor.Noi n-avem boieri, nu facem revoluţie.
Se bagă şi Şontrocan în vorbă:
— N-avem boieri în sat. Dar de muncit pe moşii boiereşti muncim.
— Aţi văzut azi-noapte focurile?.. Le-aţi văzut! se amestecă în fierbere Mărin Raru. Dacă la noapte n-o să se vadă foc în satul nostru, au să vină oamenii dinafara satului şi au să ne dea foc la case, ca să ne pedepsească că
nu ne-am legat cu ei. Acum, noi, opincarii, trebuie să fim legaţi toţi. Nu se poate să-i lăsăm numai pe alţii să
izbească şi să dea foc, şi noi să rămânem cu braţele încrucişate, ca apoi, la o adică, să putem spune: uite, noi suntem nevinovaţi. Nu este drept aşa, fraţilor rumâni…
— Ce să facem atunci? întreabă o muiere. Cui să-i dăm foc?
— Să-i dăm foc lui Cărăbaş!… Are case mari, are acareturi. O săptămână poate să tot ţină focul…
— Da de ce să-mi daţi mie foc? Ce sunt eu, boier? Mai bine să-i dăm foc lui Mareş…
Ioviţă Mareş e cârciumar în sat. Nu-i localnic. A venit de la oraş. După ce au pierit din sat fraţii mamei, şi-a deschis cârciumă. A adunat avere mare. Oamenii sunt datori la el, îl pizmuiesc, îl suduiesc.
139
— Asta ar fi o părere!
— Parcă nu ne-am înţeles aşa aseară. Altceva am pus la cale, spune văru-meu Pălică.
