mai în sus de satul nostru gârla…
S-a potolit boala în sat. Numai câţiva copii au rămas să
mai zacă pe paie, în şcoală. S-a sfârşit anul ăsta cu şcoala.
Până s-o cureţe, până s-o spele, o să intrăm în vară.
Învăţătorul Gheorghe Popescu-Bragadiru umblă din casă în casă. Cheamă copiii. Le spune:
— Mă copii, măi, nu uitaţi cartea. Mai citiţi, mai scrieţi, mai faceţi socoteli…
Se arată la noi un rumân, unul Petre Rădoi, chiaburaş, pui de căţea, megieş din josul uliţei. Sunt ani mulţi de când a rămas văduv, dar niciun om din sat nu umblă mai bine îmbrăcat ca el, mai curat, mai dichisit… Are totdeauna opincile fără petice, nojiţele fără noduri, brâul alb, nădragi de lână fără nicio pată, cojoc cu flori, cămaşă albă, parcă
tocmai atunci a fost luată de pe frânghie. Căciula lui e fără
scame, fără paie. Casa lui Petre Rădoi, mândră, făloasă, plină de fete. A avut şapte, mai are patru…
Se tocmeşte cu tata şi cad la învoială: o să ne dea trei duble de grâu – în schimb, la vară, noi o să-i secerăm lui trei pogoane de grâu…
— Nu e scump, nene Petre? întreabă tata.
— Scump o fi, dar ai nevoie şi, dacă ai nevoie, trebuie să te învoieşti, că altfel plesneşti şi tu şi ai tăi.
Au trimis la cârciumă pe frate-meu Ion şi le-a adus o litră
de ţuică. Beau adălmaşul. Ăsta este contractul lor. Osă ne ţinem cuvântul.
Petre Rădoi nu munceşte. Muncesc oamenii pentru el.Are pământ că abia îl mai ştie. Vite n-are. Fetele îl îngrijesc.
— Muriră copiii satului!
— Păcat de ei!
— Nu e niciun păcat. Să mai moară şi la alţii, că mie îmi mor şi nu mă plânge nimeni…
În casa lui Petre Rădoi s-a cuibărit oftica. Primăvara, la 114
Paşte, o fată a lui se prinde în horă. Toamna, când încep ploile, o duce satul la cimitir şi o îngroapă în rochie albă de mireasă. Toate fetele care mor înainte de a se mărita sunt îngropate în rochii albe, în rochii de mirese. N-au apucat să ajungă la măritiş. În trei ani, a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ioniţa, pe Măriuca. Lina şi Ioniţa au murit fete cuminţi, se cuvenea să fie îngropate în rochii albe.
Măriuca…
Şi-a avut, totuşi şi Măriuca rochia ei albă. Ştia că-i vine timpul să se prăpădească. Cânta pe linia trenului la umbră
deasă de salcâm, când se lăsa, cu răcoare, seara fumurie.
Răsuna dealul de glasul ei limpede. Ochi mari, cenuşii, cu spaima pierzării în luminile lor, avea Măriuca, şi obrajii albi-negri, cu roşeaţă vie, de măr, în pomeţi.
— Nu vreau să mor fără să ştiu ce e viaţa,Evanghelino…
— Mărită-te, Măriuco, i-a răspuns dada.
— Nu mă ia nimeni. Ce om cu mintea întreagă îşi ia oftică încasă?
— Atunci…
— Îmi place Petrişor…
— Şi el? Ce zice?
— Spune că-i plac…
S-a dat, în văzul lumii, în fapt cu el. N-a certat-o nimeni.
— Tot o să moară… O să se ducă.
Şi s-a dus. În pământ s-a dus.
— La primăvară, care fată o să ţi se prindă în horă, nene Petre?
— Iordana…
Ştim că la toamnă Iordana o să moară. Peste patru ani,Petre Rădoi o să rămână singur-singurel în casă. Abia aşteaptă să treacă anii ăştia. Atunci o să se însoare şi o să-şi ia nevastă tânără. Ăsta e gândul care-l bucură, care-l ţine tare. Îl mărturiseşte la petrecere.
115
Curg şuvoaiele. Se umflă gârla, bate ogrăzile oamenilor. S-au topit zăpezile, sus pe dealuri, spre munte.
Înşiraţi pe malurile gârlei, ne uităm. Apele curg repezi, tulburi. Au început să aducă resturi de garduri, poduri, lemne. Ne facem căngi lungi şi pescuim lucrurile pe care le aduce apa. O să avem ceva lemne de foc.
