— Staţi pe scaune.
Se aşează. Privesc în pământ. Lampa fumegă. Prinde să
vorbească tata:
— S-a iscat revoluţie în toată ţara. Au fost şi mai demult răscoale. Până la urmă răscoalele s-au stins înecate în sânge de stăpânii moşiilor. Dar de pe urma burzuluirii norodului totdeauna a rămas şi ceva bun. Un timp, ciocoilor li s-a sălăşluit spaima în oase, s-au purtat mai cumsecade cu rumânii. Acum nici noi nu putem să stăm cu mâinile în sân.
Prea am îndurat mult. Poate avem norocul să-i răsturnăm pentru vecie pe ciocoi. De mulţi, suntemmulţi care vrem schimbarea, n-am ce zice. Dar parcă ne-ar lipsi ceva!
Răscoala n-are o căpetenie. Merg oamenii sătui de asuprire 134
în bobote, dau foc, poate şi ucid…
— Eu unul nu mai pot aştepta, răsuflă din fundul inimii văru-meu Dumitru Pălică. Copiii mei parcă sunt schelete.
Sufletul le stă la gură, gata să iasă, de foame. Am măcinat paie cu râşniţă şi din măciniş am pregăti fiertură…Uitaţi-vă la mâinile mele, au început a se jupui. Ştiţi ce înseamnă
asta: pelagră! Se jupoaie şi mâinile nevesti-mi…Pelagra aduce nebunie, şi nebunia aduce moarte… Cu ce suntem noi vinovaţi? Am muncit până am căzut sleit… Spinarea îmi este tăiată de bice… Şi-a nevestei la fel. O viaţă are omul. Şi-o moarte. Decât să pierim ca vitele, fără să
spunem nimic, mai bine să murim bătându-ne pentru dreptul nostru la o viaţă mai bună. Poate aşa o să le fie mai bine copiilor noştri…
— Nene Dumitrie, spune Picică, eu trăiesc de unul singur. N-are cine să mă plângă la o adică. De un trai ca ăsta pe care l-am dus până acum sunt ca şi sătul, trai de câine, nu trai de om. Zic să adunăm mâine satul dis-de-dimineaţă, să pornim răscoala…
— Să-l adunăm, asta e bine – îşi dă cu părerea unchiu-meu Voicu, bărbatul mătuşi-mi Bâzărca – dacă nu s-o aduna singur. Răscoala trebuie negreşit pornită. Dar am auzit vorbindu-se de studenţi. Or veni mâine şi la noi ştudenţii?
— Ştudenţi, neştudenţi, poate să fie numai aşa, un zvon.
Fapt este că ard conacele. Le-au aprins rumânii.Arde toată
ţara – ţara boierilor. Nu se poate să nu ne ridicăm şi noi.
Altfel pierim… Pierim noi şi pier copiii noştri. Ni se stinge sămânţa…
Atât a avut de spus David Floroiu. Stătea lângă uşă, rezemat în ciomag, privea în pământ, ori poate îşi privea opincile potlogite, fără cheutori, înfăşurate cu sfoară în jurul labelor. Mustăţile groase, lungi, i se împreunau, mai jos de colţurile gurii, cu barba colilie. Pe urmă i-a mai 135
trecut prin minte un gând pe care şi l-a turnat în cuvinte.
— Am şapte feciori. Merg în fruntea lor la răscoală. Să dăm iureşul împreună. Izbutim ori pierim…
— Să mergem, nene Tudore, chiar acum, la Tiţă Uie, să ne sfătuim. Să-l chemăm şi pe Lişcu Stângaciu şi peIvan Ţânţu.
— Bine ar fi să-l chemăm şi pe Zgămâie, şi pe Ovedenie, şi pe Ududui. E mai bine când îşi dau mai mulţi cu părerea.
Au plecat să se sfătuiască.
A plecat şi tata cu ei.
Lampa fumegă. Pe-ai casei încep a-i vedea ca prin ceaţă.
Adorm, adorm adânc şi visez încăierări de oameni, case aprinse. Visez că ard până şi arborii satului. Gem în somn.
Gem şi mă întorc de pe o parte pe alta. Mă trezeşte mama.
— Darie, ce e cu tine?
— Visez urât…
Deseori mi se întâmplă să mă răsucesc în somn, să gem, să rostesc cuvinte pe care nimeni nu le înţelege, de parcă aş
vorbi o altă limbă. Se face că plutesc pe o apă albastră, fără
hotare, cum n-am văzut niciodată, şi că pe această nesfârşire de ape, din senin, se iscă furtună. Butucul scobit în care stau făcut ghem e prins de vârtejuri. Se clatină.Stau gata să
mă răstorn. Peşti ciudaţi, mai mari decât boul, înoată în jurul meu cu gurile deschise, să mă sfâşie. Ţin dinţii strânşi.
Cât pot îi ţin de strânşi, dar spaima mă copleşeşte. Dau strigăt.
— Darie, ce e cu tine?
— Visez urât, mamă…
Alteori mă aflu în vârful unui copac. Mă leagănă vânt cald.
Şi mie îmi place că vârful copacului mă leagănă, îmi place că
vântul e cald. Sub mine, o pădure uriaşă îşi freamătă
frunzele late, cu marginile adânc tăiate… Mă prăbuşesc. Ţip cât mă ţin puterile.
— Darie, ce e cu tine?
136
— Visez urât, mamă…
O dată, am visat că m-au alungat un fel de urşi negri, mai mari decât urşii ursarilor. Am scăpat strecurându-mă
printre pietre, pe brânci, într-o peşteră în care mocnea un foc. Am dus lemne aprinse la gura peşterii…
Într-altă noapte, trenul a sărit de pe şini, s-a luat după
mine, m-au prins roţile, m-au tăiat. Fochistul m-a adunat bucată cu bucată, m-a lipit la loc. Atunci am râs în somn.
Ştiam că visez…
Mi-a descântat Dioaica de sperietură. Mi-a descântat şiPetria. Nu mi-a trecut. Am avut mai departe somnul încărcat de tot felul de vise…
Lampa fumegă încă. Am rămas numai noi, ai casei.Frate-meu, lângă sobă, trage tutun. Aruncă fumul pe nas.Nu poate să doarmă.
