S-a întors către femeile care stăteau deoparte, cu mâinile la gură, mirate:
142
— Ce staţi, fa, ca proastele? Veniţi încoace. Ajutaţi-mă să
răstorn butoiul spurcat.
Muierile sar în ajutorul dadei Zvâca. Se opintesc o dată, de două ori, rostogolesc butoiul, îl varsă, îl dau de-a dura până-i plesnesc cercurile şi-i sar doagele… Vinul e înghiţit de ţărâna zbicită de vântul primăverii, de vântul iute şi rece ce încă suflă aprins dinspre soare-răsare clătinând vârfurile salcâmilor, scormonind şindrilele acoperişurilor.
— Afurisită muiere! murmură unul din gloată.
— Cârciumarul s-a topit. S-a topit şi nevastă-sa.
— Au tras în grabă obloanele. S-au zăvorât pe dinăuntru.
— Să le fie de bine, spune Tiţă Uie, acum nu avem noi a ne răfui cu cârciumarii. O să fie timp pentru asta mai pe urmă. Acum a sosit ceasul răfuielilor cu ciocoii. Nu avem ciocoi în satul nostru. Dar noi muncim pe trei şi patru moşii.Muncim pe Băneasa, la Gherasie, ologul care ne-a pus botniţe când ne-a chemat să-i culegem via de pe coastă; peBelitori, la Gogu Cristofor; pe Cârligaţi, la State; pe Secara, la colonelul Pienaru, unde ne taie cămaşa cu gârbaciul logofătul Filip Pisicu, ăl cu brazda îngustă şi adâncă.Ba unii dintre noi muncesc tocmai pe Saiele, lângă
Olt. Cu cinci ciocoi avem de încheiat socoteli. Să mergem să le încheiem cu parul, cu focul şi pârjolul…
— Aşa e, aşa e bine! strigă acum, într-un singur glas parcă, rumânii îndârjiţi, strângând în mâini ciomegile noduroase.
— Ciocoii ne scot cu jandarmii la muncă…
— Ne silesc să muncim întâi pământul lor…
— Ne bat de ne smintesc logofeţii pentru nimica toată, ca pe hoţii de cai…
— Mi-a chemat fata la curte şi şi-a râs de ea GoguCristofor…
— Ne dijmuie porumbul în martie, după ce-l strică zloata şi zăpada, colonelul Pienaru…
143
— Ne stoarce cu corvezile…
— Ne pune botniţe când îi culegem joardele de struguri, ologul…
— Ne fură la dijmă.:.
— Ne încarcă de cinci ori datoriile…
— Ia ciocoiul nouă piei după rumân…
— Ne vinde porumb stricat şi ne cere în schimb bucate sănătoase…
— Ne mănâncă la Crăciun muşchiul porcului…
— Ne cere ouă şi le trece prin inel, la măsurătoare…
— Ciocoii nu sunt oameni.
— Sunt câini.
— Câini turbaţi…
— Să-i omorâm…
— Să le dăm foc…
— Să le stârpim sămânţa…
— Ce-o fi, o fi…
— Dacă ne ridicăm toţi deodată, o să-i biruim…
— N-o să ne omoare stăpânirea. Ar trebui să omoare toată
ţara…
— Cioclovinele sunt puţine…
— Puţine, dar grase…
— Dacă sug snaga noastră…
Se îmbulzesc. Se frământă.
— Să mergem! Acum să mergem!
Văzduhul miroase a vin acru, a cenuşă, a fum… Primăria e goală. Notarul s-a ascuns. S-a ascuns şi primarulBubulete.
Iorgu Gâdea, perceptorul care umblă din casă în casă cu toba, a încălecat pe cal şi a fugit peste câmp, ocolind drumurile, la Turnu.
A intrat spaima în acrituri! Văru-meu Niculae Dimozel şi-a lăsat acasă gambeta. Pentru întâia oară îl văd trecând spre poştă cu căciula în cap. A împrumutat căciula de la frate-său, de la Iancu, poreclit de sat Ureche… Polina a tras 144
perdele la ferestre, nu cutează să treacă peste prag, în arie.
— S-au răsculat ţăranii, Niculae. O să ne omoare!…
— De ce să ne omoare?
— Nu ştiu de ce. O să ne omoare!…
S-a prefăcut bolnavă, s-a legat la cap cu şervet ud.
Aflăm toate astea de la mătuşă-mea Dina, mama vărului meu Nicolae Dimozel, care a venit de cum s-a luminat de ziuă la noi.
Rumânii se îmbulzesc în jurul lui Tiţă Uie, al lui LişcuStângaciu, al lui Dumitru Pălică.
